Anne Rice - Interviu cu un vampir

În cele din urmă, bidonul s-a golit şi l-am aruncat după care am scos torţa pe care o făcusem, am apropiat chibritul de zdrenţele îmbibate în petrol lampant din jurul ei şi am dat foc la scaune; flăcările au început să mîngîie mătasea groasă şi umplutura, în timp ce fugeam spre scenă şi făceam ca focul să cuprindă şi cortina cea neagră.

În cîteva secunde, teatrul era învăluit de flăcări şi întregul lui schelet părea să scîrţîie şi să geamă cînd limbile de foc îmbrăţişau pereţii, lingînd marea boltă a avanscenei şi ornamentele din ghips ale lojilor. Dar n-aveam vreme să admir acest lucru, să savurez mirosul şi zgomotul, imaginea nişelor şi adînciturilor învăluite de lumina care avea să le mistuiască în curînd. Am fugit iarăşi la nivelul inferior, dînd foc canapelei din roshar din sala de bal, draperiilor, absolut oricărui lucru care putea să ardă.

Cineva călca apăsat pe scîndurile de deasupra — în încăperi pe care nu le văzusem niciodată. Apoi am auzit zgomotul inconfundabil al deschiderii unei uşi. Dar era prea tîrziu, mi-am spus, strîngînd atît coasa, cît şi torţa. Clădirea era în flăcări. Aveau să fie distruşi. Am fugit spre scară şi am auzit în depărtare un urlet ce întrecea trosnetul şi vuietul flăcărilor; torţa mea atingea grinzile îmbibate cu petrol lampant de deasupra capului şi focul învăluia lemnul vechi, răsucindu-se pe tavanul umed. Era urletul lui Santiago, eram sigur; apoi, exact cînd am ajuns la nivelul inferior, l-am văzut deasupra, în spatele meu, coborînd scara, fumul umplînd spaţiul din jurul lui, făcînd ca ochii să-i lăcrimeze şi gîtlejul să se sufoce, dar a întins mîna spre mine, îngăimînd: „Tu… tu… blestemat să fii!” Am încremenit, făcînd ochii mici din cauza fumului, simţind cum încep să-mi lăcrimeze, dar fără să-mi iau privirea nici măcar o clipă de la el, căci vampirul îşi folosea acum toată puterea pentru a ajunge la mine cu o asemenea viteză încît a devenit invizibil. Iar cînd acel lucru întunecat care reprezenta hainele lui a ajuns jos, am învîrtit coasa şi am văzut-o lovindu-i gîtul, i-am simţit greutatea gîtului şi l-am văzut căzînd într-o parte, ducîndu-şi mîinile la rana îngrozitoare. Aerul era plin de strigăte şi de ţipete şi un chip alb a apărut deasupra lui Santiago, o mască a groazei. Un alt vampir a dat fuga înaintea mea spre acea uşă secretă care dădea în alee. Dar eu am rămas nemişcat, uitîndu-mă la Santiago, pe care l-am văzut ridicîndu-se în ciuda rănii. Atunci am rotit din nou coasa, prinzîndu-l cu uşurinţă. N-a mai fost nici o rană. Doar două mîini ce căutau un cap care nu mai exista.

Capul, cu sîngele ţîşnind din gîtul retezat, cu ochii privind înnebuniţi sub grinzile în flăcări, cu părul negru şi mătăsos încîlcit şi plin de sînge, a căzut la picioarele mele. L-am lovit tare cu cizma, azvîrlindu-l de-a lungul coridorului. Am fugit apoi după el, aruncînd torţa şi coasa, căci mi-am ridicat braţele ca să mă protejez de lumina aceea albă care inunda scara ce dădea spre alee.

Picăturile de ploaie cădeau ca nişte ace sclipitoare în ochii mei, ochi care se chinuiau să vadă conturul întunecat al trăsurii. Vizitiul somnoros s-a îndreptat imediat la ordinul meu aspru, ducînd instinctiv o mînă neîndemînatică spre bici şi trăsura s-a pus în mişcare chiar în clipa în care eu deschideam uşa; caii goneau în viteză, în timp ce eu mă chinuiam să deschid cufărul; trupul mi-a fost aruncat într-o parte, mîinile arse mi-au alunecat în mătasea răcoroasă şi protectoare, iar capacul s-a lăsat în jos oferindu-mi întunericul binefăcător.

Caii goneau din ce în ce mai tare, depărtîndu-se de clădirea care ardea. Totuşi, încă mai simţeam mirosul fumului, mă îneca, îmi ardea ochii şi plămînii, mîinile mi-erau arse şi fruntea de asemeni din cauza primelor raze difuze ale soarelui.

Dar continuam să ne depărtăm de fum şi de ţipete. Părăseam Parisul. Reuşisem. „Théâtre des Vampires” ardea pînă-n temelie.

Cînd mi-am simţit capul căzînd pe spate, le-am văzut din nou pe Claudia şi pe Madeleine îmbrăţişate în curtea aceea sumbră şi le-am spus încet, aplecîndu-mă spre părul lor care sclipea în lumina lumînărilor: „N-am putut să vă iau. N-am putut să vă iau. Dar ei or să zacă morţi în jurul vostru. Dacă focul n-o să-i termine, atunci o va face soarele. Dacă nu sînt arşi, atunci oamenii care or să vină să încerce să stingă flăcările îi vor găsi şi-i vor expune luminii zilei. Dar vă promit, or să moară aşa cum aţi murit şi voi, toţi cei care erau acolo în dimineaţa asta or să moară.

Şi sînt singurele morţi din cîte am provocat în lunga mea viaţă care mi-au produs o extraordinară plăcere.”

— După două nopţi m-am întors. Trebuia să văd pivniţa inundată de ploaie, unde fiecare cărămidă era arsă, prefăcută în praf şi pulbere şi unde cîteva grinzi scheletice se înălţau spre cer ca nişte suliţe. Îngrozitoarele picturi murale din sala de bal erau fărîmiţate şi amestecate printre dărîmături, un chip pictat ici, o bucăţică din aripa unui înger colo, singurele lucruri care mai puteau fi identificate.

Luînd ziarul de seară, m-am retras în fundul unei mici cafenele care se afla peste drum şi acolo, ascuns de lumina slabă a lămpilor cu gaz şi de fumul gros al trabucurilor, am citit relatările despre incendiu. Cîteva cadavre fuseseră descoperite în teatrul ars, dar haine şi costume erau împrăştiate peste tot, de parcă celebrii actori vampiri părăsiseră teatrul în grabă cu mult înaintea incendiului. Adică numai din vampirii mai tineri rămăseseră oasele, cei bătrîni fiind şterşi complet de pe faţa pămîntului. Nu se pomenea nimic de vreun martor ocular sau de vreo victimă care supravieţuise. Cum ar fi putut să existe aşa ceva?

Totuşi, ceva mă deranja teribil. Nu mi-era teamă că ar fi putut scăpa vreun vampir. Nu doream deloc să-i caut în caz că scăpaseră. Eram convins că majoritatea murise. Dar de ce nu fuseseră paznici? Eram sigur că Santiago pomenise de existenţa unor paznici şi bănuisem că aceştia erau plasatorii şi portarii care lucrau la teatru înainte de începerea spectacolului. Eram chiar pregătit să-i întîmpin cu coasa. Dar ei nu fuseseră acolo. Ciudat. Mintea nu-mi era pe deplin liniştită din această cauză.

În cele din urmă însă, am lăsat ziarele la o parte şi m-am gîndit la ce se petrecuse, fără să mai conteze ce era ciudat. Ceea ce conta era faptul că eram mai singur pe lume decît fusesem vreodată. Că Claudia dispăruse pentru totdeauna. Şi că aveam mai puţine motive să trăiesc ca oricînd, şi mai puţină dorinţă.

Totuşi, amărăciunea nu mă copleşea, nu mă transforma în acea creatură distrusă şi disperată care m-aş fi aşteptat să devin. Poate că nu era posibil că îndur chinul prin care am trecut cînd am văzut rămăşiţele arse ale Claudiei. Poate că nu era posibil să ştiu asta şi să continui să exist oricît. Mă întrebam vag, pe măsură ce orele treceau, ce fumul din cafenea devenea şi mai dens, iar cortina decolorată a micii scene luminate de lămpi se ridica şi se lăsa şi femei robuste cîntau acolo, lumina sclipind pe bijuteriile lor false, vocile calde fiindu-le uneori plîngătoare, extrem de triste — mă întrebam vag cum era să simţi acea pierdere, acea furie şi să fii îndreptăţit s-o simţi, să meriţi înţelegere şi alinare. Nu aş fi mărturisit suferinţa mea nici unei fiinţe vii. Propriile mele lacrimi nu însemnau nimic pentru mine.

Atunci, unde să mă duc, dacă nu să mor? Ciudat cum am primit răspunsul. Ciudat cum am ieşit din cafenea, ocolind ruinele teatrului, îndreptîndu-mă, în final, spre larga Avenue Napoléon şi apucînd apoi spre palatul Luvru. Era ca şi cum acel loc m-ar fi chemat şi, totuşi, nu fusesem niciodată înăuntru. Trecusem prin faţa lui de o mie de ori, dorind să pot trăi ca un muritor măcar o zi, ca să pot să mă plimb prin numeroasele sale încăperi şi să văd toate acele tablouri magnifice. Eram hotărît s-o fac acum, avînd doar o vagă noţiune cum că, în operele de artă aş fi putut găsi o anumită mîngîiere, fără să produc moarte unui lucru care era neînsufleţit şi, totuşi, poseda viaţă într-un chip atît de magnific.