Francis Carsac - Robinsonii Cosmosului

Sînt cincizeci de ani de atunci! Și în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Președinția unchiului meu, care dură șapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populația noastră totală nu ajungea la douăzeci și cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate și familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum știți, unsprezece copii și toți au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de șase copii la prima generație, de șapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălțare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile așezau media oamenilor în jurul lui l,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate și media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franță, ea este de l,78 m, în New-America de l,82 m și în Norvegia de l,86 m. Numai argentinienii și descendenții lor direcți au rămas în urmă, la l,7l m înălțime.

Sub președinții următori, americanul Crawford și norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforțările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus și altele noi. Înginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt și avionul său «Cometa» bătu toate recordurile de altitudine.

Noi am fost de asemeni și exploratori. Tot restul vieții mele l-am petrecut ca să desenez hărți geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques și Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei șapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregei planete, am navigat pe multe oceane și am călcat cu picioarele mele nenumărate insule și continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arșița de 50°, am înghețat de frig la poli, am luptat împotriva Swiss-ilor roșii, negri sau galbeni, sau am făcut alianță cu ei, am înfruntat caracatițe gigantice și hydre de toate mărimile, nu fără a simți o frică teribilă. Și întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoțit, și Martine m-a așteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul și inteligența, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoțit. Michel mi-a fost cel mai neprețuit, și fără devotamentul soției mele n-aș fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ținu țintuit la pat timp de șase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoțit și ea de trei ori, împărțind cu mine, ca întotdeauna, necazurile și primejdiile, fără să se plîngă.

Și eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toți. Ce să spun despre faptele vitejești ale lui Paul Bringer și Nathanail Hawthorne, plecați în automobil spre sud și care făcură înconjurul «Vechiului Continent», pierdură mașina la mai mult de șapte mii de kilometri de Noua-Franță și se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliați, tigrosauri și indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric și cu alți l3 tovarăși, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni și 20 de zile?

După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Însula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puțin mai mult strania epavă. Întrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele pașilor noștri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swiss-ii roșii care cunoșteau oțelul. Șeful lor ne arătă furnalele lor înalte și rudimentare în care îl fabricau. El consimți să ne spună legenda.

Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei ființe stranii sosiseră, într-o barcă «ce mergea absolut singură», pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacați, străinii se apărară aruncînd «flăcări». «Nu săgeți scurte, care fac bum, preciza șeful, cum avem și noi, ci flăcări lungi, albastre.» După cîteva zile, străinii fuseseră surprinși pe cînd dormeau și făcuți prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, și jumătate din Swiss-ii roșii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învățaseră limba localnicilor și arătaseră Sunss-ilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwips-ilor «aruncînd flăcări». Ei păreau că așteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparținuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfățișare aveau acei străini. Șeful nu știa, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă niște picturi pe stîncă: ele înfățișau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap și un corp la fel ca ale noastre, dar cu brațe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, și avînd un singur ochi, bine desenat, așezat drept în mijlocul frunții. Comparîndu-i cu Swiss-ii reprezentați tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri și jumătate. Cerurăm săi vedem și obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărți din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula: Misterelor, câteva unelte mai ușoar de recunoscut și resturile armelor «care aruncau flăcări». Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, și acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porțiune dispărută. Probabil ca acele ființe nu vroiseră să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. În sfârșit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleași semne din cărțile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va ști vreodată ce conținea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor și că el putea să o citească. După nenumărate reticențe, el luă cartea și, ținînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:

«Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. N u vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiți buni cu Swiss-ii care s-au purtat bine cu noi…

Și bătrînul tăcu.

«Nu știu să citesc mai departe», adăugă el. Pînă la urmă am reușit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învățate pe de rost, se transmiteau din preot în preot și că expresia «Tilir» trebuia să servească drept parolă, dacă și alți musafiri de același neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swiss-ă și, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie prețioasă pentru descifrarea ei și eu luai o copie foarte îngrijită după ea.