J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Înaintau cât de repede puteau, aproape dând cu nasul de pământ. Coada lui Şmecherilă apărea şi dispărea în faţa lor. Tunelul era foarte lung. Părea la fel de lung ca cel care ieşea în pivniţa de la „Lorzii mierii”. Harry nu se gândea decât la Ron şi la ce ar fi putut să îi facă acel câine uriaş. Respira greu şi des, aproape alergând, atât cât îi permitea poziţia chircită…

Apoi, tunelul începu să se lărgească şi putură să stea drept în picioare. La o cotitură, Şmecherilă dispăru cu totul… În faţa lor, se vedea o lumină, pâlpâind printr-o crăpătură…

Se opriră amândoi o secundă, ca să-şi mai tragă sufletul. Înaintară iar, ridicând baghetele să vadă la lumina lor ce era dincolo de deschiderea aceea.

Era o cameră, foarte prăfuită şi în mare dezordine. Tapetul se cojise de pe pereţi, iar podeaua avea numai pete. Mobila era toată distrusă, ca şi cum cineva ar fi lovit în ea. Ferestrele erau barate cu scânduri.

Harry privi spre Hermione, cerându-i părerea. Deşi îngrozită, ea dădu din cap. Harry se strecură prin deschidere, plimbându-şi privirile prin cameră. Camera era goală, dar la dreapta lor se deschidea o uşă care dădea într-un fel de hol întunecat. Hermione îl prinse iar strâns de braţ pe Harry şi îşi pironi ochii pe ferestrele barate cu scânduri.

— Harry, şopti ea, îngrozită. Cred că suntem în conacul bântuit!

Harry privi în jur. Lângă ei, se afla un scaun distrus aproape complet. Lipseau scânduri din el, iar un picior era smuls de tot.

— O stafie nu putea face aşa ceva, şopti el.

Deodată, auziră un zgomot deasupra lor. Era cineva la etaj. Amândoi îşi pironiră privirile în tavan. Strânsoarea Hermionei era aşa de puternică, încât Harry îşi simţea degetele amorţite. Ridică sprâncenele la ea. Fata dădu iar din cap şi slăbi strânsoarea.

Cât puteau de încet, străbătură holul şi începură să urce scara şubredă. Totul era acoperit cu un strat gros de praf, cu excepţia podelei, pe care se vedea o dâră prin praf, ca şi cum ceva ar fi fost târât la etaj.

Ajunseră în sfârşit sus.

— Nox ! şoptiră ei şi luminile din vârfurile baghetelor lor se stinseră. Numai o singură uşă de pe palier era deschisă. Înaintară încetişor spre ea. Dinăuntru, se auzeau zgomote. Cineva gemea şi curând îl auziră şi pe Şmecherilă torcând liniştit. Schimbară repede priviri între ei şi dădură din cap.

Strângând bagheta la piept, Harry deschise uşa larg.

Pe un pat magnific, cu baldachin, stătea Şmecherilă, care începu să toarcă şi mai tare, la vederea lor. Pe podea, ţinându-se de piciorul care stătea la un unghi straniu, stătea Ron.

Harry şi Hermione se repeziră spre el.

— Ron! Eşti întreg? Cum te simţi?

— Unde este dulăul?

— Nu e nici un câine, bombăni Ron. Harry, e o cursă…

— Cum…

— Dulăul este el !… Este un Animagus !

Ron privi peste umărul lui Harry. Harry se întoarse imediat. Din umbră, ieşi un bărbat care se repezi şi închise uşa, ca să nu poată ieşi nimeni.

O masă de păr murdar şi încâlcit îi atârna până la umeri. Dacă nu s-ar fi văzut urma unui zâmbet în ochii înfundaţi în orbite, ai fi putut crede că este un cadavru. Pielea, ca de ceară, era aşa de întinsă pe pomeţii osoşi, încât capul părea un simplu craniu. Dinţii galbeni schiţau un zâmbet slab. Era Sirius Black.

— Expelliarmus ! strigă el, îndreptând spre ei bagheta lui Ron.

Bagheta lui Harry şi a Hermionei zburară în aer, iar Black le prinse imediat. Făcu un pas înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.

— Ştiam eu că o să vii în ajutorul prietenului tău, zise Black, cu o voce hârâită, care părea să nu mai fi fost folosită de o groază de vreme. Tatăl tău ar fi făcut acelaşi lucru pentru mine. Foarte curajos din partea ta. Mă bucur că nu ai cerut ajutorul vreunui profesor. În felul acesta, totul o să meargă mult mai uşor…

Referirea la tatăl său, îl făcu pe Harry să-şi iasă din sărite. Simţea că îi clocoteşte sângele în tâmple şi furia izbucni din pieptul său. Pentru prima oară, regretă cu adevărat că nu avea o baghetă magică. Nu pentru a se apăra, ci pentru a ataca, pentru a ucide! Vru să se repeadă spre Black, dar două mâini îl prinseră de braţe.

— Nu, Harry, îi şopti Hermione, cu vocea împietrită. Ron i se adresă lui Black.

— Dacă vrei să-l omori pe Harry, atunci să ştii că o să trebuiască să ne omori pe noi, mai întâi! strigă el, deşi efortul de a sta în picioare îi îndepărtă şi bruma de culoare, pe care o mai avea în obraji, şi îl făcu să se clatine.

O luminiţă tremură în ochii lui Black.

— Întinde-te pe jos, îl sfătui el pe Ron, cu blândeţe. O să-ţi faci şi mai rău la picior…

— M-ai auzit? zise Ron, cu mai puţină vehemenţă, ţinându-se de Harry, ca să nu se prăbuşească. O să trebuiască să ne omori pe toţi trei!

— O să omor numai o singură persoană, în noaptea asta, rânji Black.

— Şi ce-i cu asta? îi aruncă Harry cu dispreţ, căutând să se îndepărteze de Ron şi de Hermione. Doar ultima dată nu ţi-a păsat că omori atâţia Încuiaţi, numai ca să ajungi la Pettigrew… Ce, te-a înmuiat cumva şederea la Azkaban?

— Harry! şopti Hermione. Ţine-ţi gura!

— Cum să tac? El mi-a omorât mama şi tatăl! urlă Harry, căutând cu un nou efort să se elibereze din strânsoarea lui Ron şi a Hermionei.

Uitase tot: de vrăji, de faptul că era scund şi slab, că avea numai treisprezece ani, în timp ce Black era înalt, un adult în toată puterea cuvântului. Tot ce dorea era să îi facă lui Black cât mai mult rău, fără să îi pese ce se va întâmpla mai departe…

Poate din cauza uimirii că Harry putea face un lucru atât de stupid, Black nu ridică bagheta la timp. Harry îl apucă pe Black de încheietură şi îl făcu să scape baghetele din mână. Cu celălalt braţ, Harry îl izbi pe Black la cap, dintr-o parte, şi amândoi se izbiră de perete…

Se cree un vacarm de nedescris. Hermione şi Ron ţipau, iar baghetele smulse din mâna lui Black se ciocniră între ele, scăpărând scântei, care trecură la câţiva centimetri de faţa lui Harry. Harry simţi braţul lui Black contorsionându-se sălbatic, dar îl ţinu strâns în continuare, în timp ce cu mîna cealaltă îl lovea pe Black pe unde putea.

Dar mâna liberă a lui Black ajunse la gâtul lui Harry…

— Nu, hârâi Black, am aşteptat prea mult momentul acesta…

Mâna lui Black se încleştă pe gâtul lui Harry, care începu să tuşească, în timp ce ochelarii îi alunecară pieziş pe nas.

Apoi, piciorul lui Hermione ţâşni brusc şi îl lovi pe Black la genunchi. De durere, Black îi dădu drumul lui Harry. Ron se aruncă şi el asupra baghetei din mâna lui Black şi Harry auzi un clănţănit pe podea…

Se eliberă din grămadă şi văzu pe jos propria lui baghetă. Acum era momentul! Harry se repezi spre ea, dar…

— Auuu!

Şmecherilă se hotărâse să participe şi el şi îşi înfipse adânc ghearele în braţul lui Harry. Harry reuşi să-l azvârle într-o parte, dar acum motanul se îndrepta spre bagheta lui Harry…

— NU! N-AI SĂ FACI ASTA! urlă Harry şi îi dădu un picior lui Şmecherilă, care se rostogoli cât colo, mieunând şi scuipând.

Harry puse mâna pe baghetă, se întoarse…

— La o parte! le strigă el prietenilor lui.

Dar ei erau deja pregătiţi. Hermione sări în lături, cu buza sângerând, şi apucă bagheta ei şi a lui Ron. Ron se trase şi el mai la o parte, gemând de durere şi cu ambele mâini ţinându-şi piciorul rupt.