J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Hermione, nu ştiu ce e cu tine, în ultimul timp! zise Ron, mirat la culme. Mai întâi, l-ai plesnit pe Draco, apoi ai renunţat la cursurile profesoarei Trelawney, acum…

Hermione păru mai degrabă flatată.

Merseră la masă, împreună cu ceilalţi, dar după ce terminară, nu se întoarseră în Turnul Cercetaşilor. Harry avea pelerina ascunsă sub roba sa, în dreptul pieptului. Trebuia să stea cu mâinile la piept, ca să ascundă umflătura. Stătură ascunşi într-o cameră de lângă holul de la intrare, ascultând cu atenţie, până ce acesta se goli. Mai auziră şi ultimii paşi, traversând holul, apoi uşa care se închise cu zgomot. Hermione îşi scoase capul cu grijă din ascunzătoarea lor.

— În regulă! zise ea. Nu e nimeni, să ne ascundem sub pelerină…

Strânşi unii în alţii şi mergând încet, ca să nu îi audă nimeni, traversară holul, coborâră treptele de piatră şi ajunseră în curtea castelului. Soarele începuse să apună, dincolo de Pădurea Interzisă, tivind cu auriu vârfurile copacilor.

Ajunseră la coliba lui Hagrid şi ciocăniră la uşă. Răspunsul nu veni aşa curând. În cele din urmă, apăru Hagrid, care se uită mai întâi să vadă cine venise. Tremura şi era alb ca varul.

— Noi suntem! şopti Harry. Suntem sub pelerina care ne face invizibili. Dă-ne drumul înăuntru, ca să ne-o putem scoate.

— N-ar fi trebuit să veniţi, zise Hagrid, dar se dădu la o parte din uşă şi îi lăsă să intre. Închise uşa repede, iar Harry trase pelerina de pe ei.

Hagrid nu izbucni în plâns şi nici nu li se aruncă de gât. Arăta ca cineva care nu ştia nici pe ce lume se află, nici încotro să o ia. Starea asta de neajutorat era chiar mai rea decât să îl vadă plângând.

— Vreţi un ceai?

Mâinile sale mari tremurau când se întinseră după ceainic.

— Unde e Buckbeak, Hagrid? întrebă Hermione, nesigură.

— L-am… L-am dus afară, zise Hagrid, vărsând lapte pe masă, când se aplecă să le pună în ceai. Ciuguleşte şi el pe aleea cu dovleci. Am crezut de cuviinţă să-l las să mai respire puţin aer curat, să se mai uite la copaci, înainte de…

Mâna lui Hagrid începu să tremure şi mai tare şi scăpă pe jos cana cu lapte.

— Lasă-mă pe mine, Hagrid, zise Hermione şi se aplecă să şteargă pe jos.

— Mai am o cană în dulap, zise Hagrid, aşezându-se şi ştergându-şi sudoarea de pe frunte.

Harry şi Ron schimbară între ei priviri neputincioase.

— Crezi că nu mai e nimic de făcut, Hagrid? întrebă Harry ca să-l consoleze. Poate Dumbledore…

— A încercat, zise Hagrid, dar Consiliul are puteri mai mari ca el. Le-a spus că Buckbeak nu este periculos, dar ei sunt speriaţi… I-a ameninţat Lucius Reacredinţă, doar îl ştiţi cum e… Călăul este chiar un prieten de-al lui… Macnair se numeşte… Ei, dar cel puţin o să se sfârşească repede, fără dureri… Şi o să fiu lângă Bucky…

Lui Hagrid i se puse un nod în gât. Îşi aruncă ochii de jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să găsească ceva în colibă, care să-l ajute şi să-i mai aline durerea.

— Domnul Dumbledore o să vină şi el când… când o să se întâmple… Aşa mi-a scris de dimineaţă… A zis că vrea să fie alături de mine. Un mare om, Dumbledore ăsta…

Lui Hermione, care căuta altă cană de lapte în dulapul lui Hagrid, îi scăpă un suspin. Veni spre ei, cu cana în mână, abia stăpânindu-şi lacrimile.

— O să stăm şi noi cu tine, Hagrid, zise ea, dar Hagrid scutură din capul lui cu părul zburlit.

— Nu, voi trebuie să vă întoarceţi la castel. V-am spus doar că nu vreau să fiţi de faţă. Şi, oricum, n-aveţi voie să fiţi aici. Mai ales tu, Harry… Dacă află Dumbledore sau Fudge, n-o să-ţi fie bine…

Hermione nu se mai putu stăpâni. Pe faţa ei se prelingeau lacrimi mari şi grele. Încercă din răsputeri să şi le ascundă în faţa lui Hagrid, făcându-şi treabă în jurul ceainicului. Apoi, pe când se pregătea să umple cana cu lapte, ca să-şi adauge fiecare în ceai, Hermione scoase un ţipăt.

— Ron! Nu-mi vine să cred, dar parcă e Pungaşul… Ron se uită prostit la ea.

— Ce tot vorbeşti acolo?

Hermione întoarse cana cu fundul în sus. Luptându-se să nu pice jos, Pungaşul alunecă în cele din urmă pe masa lui Hagrid.

— Pungaşule! strigă Ron, nevenindu-i a crede. Ce cauţi tu aici?

Ron îl prinse de mijloc şi îl apropie de lumină. Pungaşul arăta groaznic. Era mai slab ca niciodată şi blana îi căzuse pe porţiuni mari. Se zbătea în mâinile lui Ron, ca şi cum ar fi vrut să scape.

— Nu te teme, încercă Ron să îşi liniştească şobolanul. Nu e nici un motan pe-aici… Nimeni care ţi-ar putea face vreun rău.

Hagrid se ridică deodată în picioare. Faţa lui, care de obicei era congestionată, acum devenise albă ca hârtia.

— Vin…

Harry, Ron şi Hermione se uitară şi ei. În depărtare, se vedea un grup de oameni coborând treptele castelului. În frunte era Dumbledore, cu barba argintie strălucind în lumina apusului. Lângă el se afla Fudge, iar în spatele lor veneau moşneguţul din Consiliu şi Macnair, călăul.

— Trebuie să plecaţi, zise Hagrid, tremurând din toate încheieturile. Nu trebuie să vă găsească aici… Plecaţi odată!

Ron îl băgă pe Pungaşul în buzunar şi Hermione luă pelerina.

— Vă dau drumul prin spate, le zise Hagrid.

Îl urmară prin grădina din spatele casei. Harry se simţea straniu, mai ales după ce îl văzu pe Buckbeak ciugulind prin grădină. Buckbeak părea să înţeleagă că se întâmpla ceva neobişnuit. Îşi întoarse capul lui ascuţit dintr-o parte în alta şi dădu nervos de câteva ori cu ciocul în pământ.

— Lasă, Beaky, încercă Hagrid să-l liniştească, lasă, o să fie bine… Hai, plecaţi! Grăbiţi-vă!

Dar ei nu se clintiră din loc.

— Hagrid, nu putem să te lăsăm singur…

— O să le spunem cum a fost în realitate…

— Nu pot să-l omoare…

— Plecaţi! zise Hagrid furios. Şi aşa mi-e destul de greu… Nu vreau să vă ştiu şi pe voi în pericol…

Nu mai aveau ce face. Hermione aruncă pelerina peste Harry şi peste Ron, moment în care auziră ciocănituri în uşa lui Hagrid. Apoi, auziră mai multe voci la intrarea din faţă a colibei. Hagrid privi spre locul în care fuseseră ei cu o clipă mai înainte.

— Plecaţi repede, le şopti el cu o voce răguşită. Nu vreau să auziţi…

Intră apoi în cabană, în timp ce uşa de la intrare se deschidea.

Îngroziţi, înconjurară cu grijă coliba lui Harry. Când ajunseră în partea cealaltă a colibei, auziră uşa de la intrare deschizându-se din nou.

— Mai repede, zise Hermione. Nu vreau să văd sau să aud… Vă rog…

Începură să urce încet panta spre castel. Soarele dispăruse aproape cu totul, cerul se întunecase, doar în partea dinspre apus se mai observa o pată rubinie.

Ron se opri în loc.

— Ron, te rog, făcu Hermione.

— Din cauza Pungaşului. Nu vrea să…

Ron se aplecase, încercând să-l bage iar pe Pungaşul în buzunar, dar şobolanul parcă înnebunise. Chiţăia ca un apucat, se zbătea şi încerca să-şi înfigă colţii în mâna lui Ron.

— Pungaşule! îl repezi Ron pe şoptite. Eu sunt, prostule! Auziră voci bărbăteşti în spatele lor.

— O, Ron, te rog, mai repede…

— Pungaşule, stai liniştit!

Mai făcură câţiva paşi. Ca şi Hermione, Harry nu dorea nici el să audă nimic. Ron se opri din nou.

— Nu pot să-l potolesc, zise Ron. Pungaşule, taci, or să ne audă toţi!