J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Şobolanul chiţăia disperat în continuare, dar nu suficient de tare ca să acopere zgomotele care veneau din grădina lui Hagrid. Se auzeau voci bărbăteşti, agitaţie, apoi căderea bruscă a toporului.

Hermione se clătină.

— Au făcut-o! îi zise ea lui Harry. Nu-mi vine să cred, cum au putut să-l omoare?

Mintea lui Harry se opri în loc, din cauza grozăviei situaţiei. Stăteau toţi trei sub pelerină, îngroziţi la culme. Ultimele raze de soare aruncau umbre sângerii pe pajiştea din jurul castelului. Apoi, chiar în spatele lor, auziră un urlet sălbatic.

— Hagrid! murmură Harry.

Fără să stea pe gânduri, se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să se ducă înapoi. Ron şi Hermione îl prinseră de câte un braţ.

— Nu putem să ne întoarcem, şopti Ron, alb ca varul. O să-l băgăm într-un bucluc şi mai mare, dacă ne prind în coliba lui.

Hermione respira des şi neregulat.

— Cum au putut? hohoti ea. Cum au putut?

— Hai, lasă, încercă să o consoleze Ron, ai cărui dinţi păreau să îi clănţăne în gură.

Îşi continuară drumul spre castel, mergând încet, ca să nu iasă cumva de sub pelerină. Lumina dispărea repede. Când ajunseră lângă castel, noaptea îi învălui cu totul, ca o vrajă grea.

— Pungaşule, potoleşte-te odată, zise Ron pe şoptite, apăsându-şi buzunarul de la piept.

Şobolanul se zbătea înnebunit. Ron se opri iar, încercând să îl bage cât mai adânc în buzunar.

— Ce se întâmplă cu tine, şobolan tâmpit? strigă el. Auu!

M-a muşcat!

— Ron, mai încet, îl potoli Hermione. Fudge o să fie aici într-o clipă…

— Dar nu vrea… să stea liniştit…

Pungaşul era îngrozit, asta era clar. Se zbătea din toate puterile, încercând să scape din strânsoarea lui Ron.

— Ce-o fi cu el?

Dar Harry ştia ce se întâmpla. Târându-se pe pământ, cu ochii sclipindu-i în întuneric, Şmecherilă se apropia tiptil de ei. Harry nu era sigur dacă Şmecherilă îi vedea sau fusese atras de chiţăielile Pungaşului.

— Şmecherilă! gemu Hermione. Pleacă, pleacă de lângă noi! Dar motanul se apropia tot mai mult…

— Pungaşule… Stai! NU!

Prea târziu! Şobolanul reuşise să scape din mâinile lui Ron şi o zbughise pe pajişte. Cu un salt, Şmecherilă se luă după el şi, înainte ca Harry şi Hermione să îl poată opri, Ron ieşise de sub pelerină şi se luase după motan, dispărând în întuneric.

— Ron! strigă Hermione.

Harry şi Hermione se înţeleseră dintr-o privire şi o luară pe urmele lui Ron. Cum era imposibil să alerge cu pelerina pe ei, ieşiră de sub ea, cu pelerina fluturând ca un drapel în urma lor. Auzeau numai paşii lui Ron, înaintea lor, şi blestemele la adresa lui Şmecherilă.

— Nu te atinge de el! La o parte! Pungaşule, vino aici! Se auzi o bufnitură.

— Te-am prins ! Pleacă de-aici, motan nesuferit!

Harry şi Hermione aproape veniră în nas, împiedicându-se de Ron, care era culcat la pământ. Era plin de noroi, dar Pungaşul era la locul lui, în buzunarul de la piept.

— Ron, treci repede sub pelerină! îi zise Hermione, gâfâind. Dumbledore… Fudge… or să fie aici în câteva secunde…

Dar, înainte de a se ascunde sub pelerină, auziră zgomotul făcut de nişte labe uriaşe. Ceva se apropia de ei, prin întuneric… Era un câine enorm, cu ochii spălăciţi şi cu o blană neagră şi jegărită.

Harry băgă mâna după baghetă, dar era prea târziu. Dintr-un salt, câinele era deja cu labele lui enorme pe pieptul lui, Harry simţindu-i în faţă răsuflarea fierbinte şi văzându-i colţii ascuţiţi…

Dar saltul îl aruncă mai departe de Harry, câinele rostogolindu-se pe pământ, ameţit de căzătură. Părea să-şi fi rupt coastele… Harry îi auzi mârâielile şi ştiu că se pregătea de un nou atac…

Ron era deja în picioare. Când câinele sări din nou, Ron îl împinse pe Harry la o parte, iar câinele îşi înfipse colţii în braţul lui Ron. Harry se repezi la câine, dar rămase doar cu un smoc din blana lui în mână. Câinele îl trăgea cu repeziciune pe Ron, ca şi cum ar fi târât după el o păpuşă din cârpe…

Apoi, Harry primi o nouă lovitură, pe nepusă-masă, fără să-şi dea seama de unde. Căzu din nou la pământ şi o auzi pe Hermione ţipând de durere, apoi se prăbuşi şi ea la pământ. Harry reuşi să-şi scoată bagheta, simţind cum sângele îi şiroieşte pe frunte…

— Lumos ! zise el cu ultimele puteri.

La lumina din capătul baghetei, văzu trunchiul gros al unui copac. În goana lor după Pungaşul, nimeriseră în preajma Salciei Bătăuşe, care îşi agita braţele în toate direcţiile, încercând să îi lovească, pentru a-i ţine la distanţă. Şi acolo, la baza copacului, Harry văzu dulăul mare şi negru trăgându-l pe Ron printr-o gaură aflată între rădăcinile salciei. Ron se zbătea furios, dar capul şi pieptul dispăruseră deja prin gaură…

— Ron! strigă Harry, încercând să înainteze, dar o ramură fu gata să-l lovească mortal, reuşind doar să îl azvârle la distanţă.

Acum nu se mai vedeau decât picioarele lui Ron, pe care acesta şi le încrucişase între două rădăcini, încercând să se ancoreze de ele. Apoi se auzi un pârâit, ca un pocnet de armă. Unul dintre picioarele lui Ron se rupsese şi în clipa următoare ambele picioare dispărură şi ele în gaură.

— Harry, trebuie să ne ducem după ajutoare, strigă Hermione.

Sângera şi ea, salcia o izbise şi o rănise la umăr.

— Nu, dulăul ăla e aşa de mare, încât o să-l înfulece pe dată… N-avem timp…

— Dar n-o să reuşim să trecem de salcie fără ajutor…

O altă rafală de lovituri se abătu peste ei, Salcia Bătăuşă reuşind să-i atingă doar cu rămurelele de la vârful crengilor.

— Dacă el a reuşit să intre, o să reuşim şi noi! zise Harry. Gâfâind, Harry încercă să se apropie mai mult de salcie, să găsească un unghi din care să se poată strecura la baza trunchiului, dar fiecare încercare a sa era zădărnicită de loviturile sălbatice ale salciei.

— Ajutor! Ajutor! începu să strige Hermione, fără prea mare speranţă.

Şmecherilă se strecură printre ramurile salciei, ca un şarpe, şi apăsă cu laba pe un buton de pe una dintre rădăcini.

Brusc, salcia încremeni. Nu se mai mişca nici măcar o frunză de pe ramurile ei.

— Şmecherilă, şopti Hermione, prinzându-se strâns de braţul lui Harry. Cum de-a ştiut?

— E prieten cu câinele ăla, se încruntă Harry. I-am mai văzut împreună. Hai, vino şi ţine bagheta gata pregătită!

Se repeziră pe urmele lui Şmecherilă, dar până să ajungă la el, nu-i mai văzură decât coada, vărgată şi portocalie, ieşind din gaura prin care dispăruse Ron, tras de dulău. Harry se târî înainte, îşi băgă mai întâi capul prin gaură şi se lăsă să alunece printr-un fel de tunel. La lumina din capătul baghetei sale, Harry văzu urechile lui Şmecherilă, la câţiva paşi înaintea lui. Câteva clipe mai târziu, ateriză şi Hermione lângă el.

— Unde e Ron? întrebă ea, înnebunită de groază.

— Pe aici! o îndemnă Harry, mergând aproape pe vine. L-am văzut pe Şmecherilă înaintea noastră…

— Oare unde duce tunelul ăsta? întrebă ea, cu răsuflarea întretăiată, din spatele lui Harry.

— Nu ştiu, răspunse Harry. E şi el marcat pe „Harta Ştrengarilor”, dar Fred şi George mi-au zis că nimeni nu a trecut vreodată pe aici. E pe undeva, pe la marginea hărţii, dar se pare că iese tot în Hogsmeade…