J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Da, unii profesori au fost de părerea ta, spuse Lupin. A trebuit să se străduiască din greu până să-i facă să înţeleagă că sunt demn de încredere…

— ŞI S-A ÎNŞELAT! urlă Harry. ÎN TOT ACEST TIMP, NU AI FĂCUT ALTCEVA, DECÂT SĂ-L AJUŢI PE EL!

Şi arătă spre Black, care se aşezase pe pat, cu capul în mâini. Şmecherilă sări lângă el şi i se cocoţă pe genunchi, torcând mulţumit. Ron se îndepărtă cât putu de straniul cuplu, trăgându-şi piciorul.

— Nu l-am ajutat pe Sirius, mai zise o dată Lupin. De ce nu-mi daţi voie să vă explic?

Şi Lupin le aruncă înapoi baghetele. Harry o prinse din zbor, uimit peste măsură.

— Poftim! zise Lupin, punându-şi bagheta la cingătoare. Acum voi sunteţi înarmaţi şi noi nu. În condiţiile astea, ne lăsaţi să vă explicăm?

Harry nu mai ştia ce să creadă. Dacă era un şiretlic?

— Dacă nu l-ai ajutat, întrebă el furios, de unde ai ştiut că e aici?

— Harta, răspunse Lupin. „Harta Ştrengarilor”. Stăteam în birou şi o examinam…

— Şi cum de ştiai cum se foloseşte? întrebă Harry bănuitor.

— Cum să nu ştiu? zise Lupin şi dădu din mână, nerăbdător. Doar am ajutat la scrierea ei… Eu sunt Lunaticul, asta era porecla mea la şcoală…

— Dumneavoastră ? întrebă Harry, recăpătându-şi brusc respectul faţă de profesorul lui.

— Realitatea e că în seara asta m-am uitat la hartă, mai ales fiindcă mi-am imaginat că tu, Ron şi Hermione o să vă furişaţi afară din castel, ca să mergeţi să-l îmbărbătaţi pe Hagrid, înainte de execuţia Hipogrifului. Şi am avut dreptate, nu-i aşa?

Se uită la ei, începând să meargă prin încăpere, ridicând mici nori de praf.

— Probabil că aţi avut pelerina tatălui tău, Harry…

— De unde ştiţi de pelerină?

— Numai eu ştiu de câte ori l-am văzut pe James dispărând sub ea… Problema e că, deşi aveaţi pelerina, „Harta Ştrengarilor” vă putea vedea. V-am urmărit cum aţi plecat din castel, până la coliba lui Hagrid. După douăzeci de minute, aţi părăsit coliba lui Hagrid şi V-aţi întors spre castel, numai că de data asta mai era cineva cu voi…

— Cum? întrebă Harry. Ba nu, nu mai era nimeni cu noi!

— Nu mi-a venit să cred, continuă Lupin, ignorând întreruperea lui Harry. Ba chiar am bănuit că funcţiona prost harta… Cum putea el să fie cu voi?

— Nu era nimeni cu noi! repetă Harry.

— Apoi, am văzut alt punctuleţ îndreptându-se repede spre voi: Sirius Black… L-am văzut cum v-a tras pe doi dintre voi spre Salcia Bătăuşă…

— Pe unul dintre noi, zise Ron, furios.

— Nu, Ron, îl contrazise Lupin. Pe doi dintre voi! Se opri din mers, privindu-l pe Ron.

— Pot să mă uit şi eu puţin la şobolanul tău? întrebă profesorul Lupin.

— Cum? întrebă Ron. Ce are a face Pungaşul cu toate astea?

— Totul se leagă de el, zise Lupin. Mi-l dai să-l văd puţin? Ron ezită, dar apoi băgă mâna în buzunar. Pungaşul se lupta cu disperare să scape din mâna lui Ron, care trebui să-l ţină strâns de coadă, ca să nu îl scape. Şmecherilă stătea tot pe piciorul lui Black, dar scotea sunete ameninţătoare.

Lupin se apropie de Ron. Păru că nici nu mai respiră, din cauza concentrării cu care îl privea pe Pungaşul.

— Ce-i? întrebă Ron, ţinându-şi la piept şobolanul, care părea speriat de-a binelea. Cum poate fi implicat în toată tărăşenia asta Pungaşul?

— Nu e un şobolan, mârâi Black, deodată.

— Ce vrei să spui? Cum să nu fie şobolan?

— Nu este, zise şi Lupin. Este un vrăjitor.

— Un Animagus, le explică Black, care se numeşte Peter Pettigrew!

Le luă câteva secunde bune, ca să fie în stare să îşi dea seama de absurditatea situaţiei. Apoi, Ron dădu glas gândurilor pe care le avea şi Harry:

— Nu sunteţi întregi la minte! Nici unul dintre voi!

— Ridicol! zise şi Hermione abia şoptit.

— Peter Pettigrew e mort! El l-a ucis acum doisprezece ani! strigă Harry, arătând spre Black, iar faţa i se contorsionă violent.

— Am vrut, rânji Black, descoperindu-şi dinţii îngălbeniţi. Dar micul Pettigrew a fost mai iute ca mine… Nu şi de data asta însă…

Şmecherilă fu aruncat la pământ, în timp ce Black se întindea să pună mâna pe Pungaşul. Ron ţipă de durere, sub greutatea lui Black.

— Sirius! NU! strigă Lupin, aşezându-se între Black şi Ron. Nu poţi să faci asta, fără să le explicăm… Trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat…

— Le explicăm după aceea, mârâi Black, încercând să îl dea la o parte pe Lupin.

În tot acest timp, Pungaşul se zbătea şi scotea ţipete disperate. Ron era numai zgârieturi, pe faţă şi pe gât, în încercarea şobolanului de a scăpa din mâinile băiatului.

— Dar… Sirius… au dreptul să ştie! gâfâi Lupin, luptându-se cu Black. A fost atâta vreme animalul favorit al lui Ron…

Sunt unele lucruri, pe care nici măcar eu nu le înţeleg… Îi datorezi mai ales lui Harry o explicaţie, Sirius!

Black renunţă să mai încerce să pună mâna pe Pungaşul, deşi tot îl mai ţintuia cu ochii lui înfundaţi în orbite. Pungaşul se ascunsese în palmele lui Ron, zgâriate şi muşcate.

— Bine, atunci, se învoi Black, spune-le ce ai de spus, dar repede, Remus. Vreau să comit acum crima pentru care am stat la Azkaban atâţia ani…

— Sunteţi nebuni amândoi, nebuni de legat! strigă Ron, tremurând din toate încheieturile şi parcă cerând ajutorul prietenilor lui. M-am săturat de toată povestea asta!

Încercă să se ridice, sprijinindu-se pe piciorul sănătos, dar Lupin aţinti bagheta asupra Pungaşului.

— Trebuie să mă asculţi, Ron, zise profesorul Lupin. Numai să-l ţii bine pe Peter cât mă asculţi…

— NU E PETER! E PUNGAŞUL! urlă Ron, încercând să facă şobolanul să intre la loc, în buzunarul lui.

Pungaşul însă se lupta din toate puterile. Ron se clătină, gata să îşi piardă echilibrul. Harry îl prinse la timp şi îl obligă să se aşeze pe pat. Apoi, ignorându-l pe Black, se întoarse spre Lupin.

— Dar au fost martori care l-au văzut pe Pettigrew murind, zise Harry. O stradă întreagă!

— Au spus doar ce au crezut că văd! zise Black, privind cu sălbăticie la şobolanul care încă se mai zbătea să scape din mâinile lui Ron.

— Toată lumea a crezut că Sirius l-a omorât pe Peter, zise Lupin, dând din cap. Chiar şi eu… Până în seara asta, când am văzut clar pe hartă. „Harta Ştrengarilor” nu minte niciodată! Peter trăieşte, Harry, şi Ron îl ţine în mână!

Harry se uită la Ron, iar când ochii li se întâlniră, amândoi se înţeleseră din priviri: Şi Black, şi Lupin îşi pierduseră minţile! Povestea lor nu avea nici cap, nici coadă. Cum putea Pungaşul să fie Peter? Probabil că şederea la Azkaban reuşise să-l facă pe Black să îşi piardă minţile, dar cum de îi făcea jocul profesorul Lupin?

Interveni şi Hermione, surprinzător de calmă, ca şi cum ar fi încercat să îl facă pe profesorul Lupin să renunţe la farsa aceea…

— Domnule profesor, începu ea, Pungaşul nu poate fi Peter Pettigrew… Nu poate fi adevărat, doar ştiţi asta…

— De ce nu poate fi adevărat? întrebă profesorul Lupin, foarte calm şi el, ca şi cum ar fi fost la ore şi Hermione ar fi ridicat o problemă care trebuia dezbătută.

— Fiindcă… Fiindcă toată lumea ar fi ştiut dacă Pettigrew era un Animagus. Am învăţat despre Animagi cu doamna profesoară McGonagall şi am studiat şi eu lista cu cei care sunt capabili de acest lucru. Ministerul Magiei ţine o strictă evidenţă a lor, indicând în ce fel de animal se pot transforma şi ce semne şi particularităţi au… Şi… am căutat-o şi pe doamna profesoară pe listă şi am văzut că nu au fost decât şapte Animagi în secolul acesta şi Pettigrew nu era printre ei…