J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Black stătea jos, lângă perete, abia respirând. Pieptul lui slab se ridica şi cobora sacadat, cu ochii ţintă la Harry, care se apropia de el, cu bagheta îndreptată spre inima lui Black.

— Vrei să mă omori, Harry? întrebă acesta, abia şoptit.

Harry se opri, privindu-l de sus, cu bagheta încă îndreptată spre inima lui Black. Acestuia îi apăruse o vânătaie urâtă deasupra ochiului stâng şi îi curgea sânge din nas.

— Mi-ai omorât părinţii! strigă Harry.

Vocea îi tremura, dar mâna ţinea ferm bagheta magică. Black îl privi cu nişte ochi adânc înfundaţi în orbite.

— Nu neg asta, zise el foarte liniştit, deodată. Dar dacă ai şti întreaga poveste…

— Întreaga poveste? urlă Harry. I-ai vândut lui Cap-de-Mort! Asta e tot ce trebuie să ştiu!

— Trebuie să mă asculţi, zise Black şi în vocea lui se simţi un fel de grabă. O să regreţi dacă n-o să mă asculţi… Nu înţelegi…

— Înţeleg mult mai bine decât crezi tu! zise Harry, cu o voce mai tremurătoare ca oricând. Tu n-ai auzit-o niciodată, nu-i aşa? Încercând să-l oprească pe Cap-de-Mort să mă omoare… Iar tu… tu ai făcut lucrul acela îngrozitor…

Înainte ca cineva să mai spună un cuvânt, ceva vărgat şi portocaliu se strecură pe lângă Harry şi se aşeză pe pieptul lui Black, chiar în dreptul inimii lui. Black clipi şi se uită cu recunoştinţă la motan.

— Lasă, dă-te la o parte, zise el şi încercă să îl împingă pe Şmecherilă.

Dar Şmecherilă îşi înfipse ghearele în hainele lui Black şi nu se dădu dus. Îşi întoarse faţa lui urâtă şi turtită spre Harry şi îl privi cu ochii lui de pisică, galben-verzui. Hermione suspină necăjită.

Harry se uită la Black şi la Şmecherilă, ţinând strâns bagheta. Şi ce dacă trebuia să omoare şi motanul? Mare pagubă! Doar era în cârdăşie cu Black… Dacă vroia să moară, încercând să-l protejeze pe Black, treaba lui! Iar faptul că a vrut să-l salveze pe Şmecherilă, asta demonstra că Black ţinea mai mult la un motan, decât ţinuse la părinţii lui…

Harry ridică bagheta. Venise momentul final. Acum putea să îşi răzbune părinţii. O să îl omoare pe Black. Trebuia să facă lucrul acesta… Moment mai prielnic nici că se putea…

Secundele treceau şi Harry stătea tot acolo, cu bagheta ridicată. Black se uita în sus, la el, iar Şmecherilă stătea pe pieptul lui Black. Ron respira cu greu, iar Hermione tăcea mâlc.

Deodată, se auzi un zgomot…

Se auziră apropiindu-se paşi înăbuşiţi. Pe scări era cineva!

— Suntem aici! strigă Hermione, deodată. Repede! Sirius Black!

Black tresări puternic, aproape reuşind să îl dea jos pe Şmecherilă. Harry strânse bagheta şi mai mult. „Acum! Fă-o acum!” zicea o voce în interiorul capului său. Paşii se apropiau acum grăbiţi, iar Harry încă nu se hotărâse…

Uşa se deschise brusc, într-un jet de scântei roşii, şi profesorul Lupin năvăli în încăpere, livid la faţă şi cu bagheta gata pregătită. Ochii lui se opriră întâi asupra lui Ron, care zăcea pe podea, asupra Hermionei, care se ascundea după uşă, asupra lui Harry, care stătea cu bagheta ridicată şi îndreptată spre pieptul lui Black, şi apoi se opri asupra lui Black însuşi, sângerând şi prăbuşit la picioarele lui Harry.

— Expelliarmus ! strigă Lupin.

Lui Harry îi zbură iar bagheta din mână. La fel făcură şi cele două baghete, pe care le ţinea Hermione în mână. Lupin le prinse imediat şi se uită iar la Black, pe pieptul căruia stătea Şmecherilă, protejându-l.

Harry rămăsese nemişcat, simţind în interiorul lui un gol imens. Nu o făcuse. Nu îl ţinuseră nervii. Black avea să fie predat din nou Dementorilor.

Apoi vorbi Lupin, cu o voce în care se simţea emoţia:

— Unde este ăla, Sirius?

Harry se uită repede la Lupin. Nu mai înţelegea nimic. Despre cine vorbea? Se întoarse şi aşteptă şi el răspunsul lui Black.

Pe faţa lui Black nu se citea nimic. Rămase nemişcat câteva clipe, după care ridică mâna şi arătă spre Ron. Uluit complet, Harry se uită la Ron, care rămăsese cu gura căscată.

— Dar atunci, făcu Lupin, privindu-l intens pe Black, ca şi cum ar fi încercat să îi citească gândurile, de ce nu şi-a făcut apariţia până acum? Doar dacă…

Şi Lupin se opri, cu ochii măriţi, ca şi cum ar fi văzut ceva dincolo de Black, pe care nimeni altcineva nu mai era în stare să îl vadă…

— Doar dacă el a fost… Dacă nu cumva aţi schimbat locurile între voi, fără să-mi spuneţi…

Ţintuindu-l în continuare cu privirea pe Lupin, Black aprobă încetişor din cap.

— Domnule profesor, strigă Harry, ce se întâmplă cu… Dar Harry nu mai apucă să-şi termine fraza, fiindcă ceea ce văzu făcu să i se oprească vorbele în gât. Lupin coborî bagheta, se apropie de Black şi îl ajută să se ridice în picioare, făcându-i pe Şmecherilă să cadă la podea, după care îl îmbrăţişă pe Black ca pe un frate. Harry simţi un gol în stomac.

— NU SE POATE! strigă Hermione.

Lupin îi dădu drumul lui Black şi se întoarse spre Hermione, care se holba la Lupin, nevenindu-i a crede.

— Dumneavoastră… Cum…

— Hermione…

— … de sunteţi… prieten cu el?

— Hermione, Calmează-te, te rog…

— Nu am spus nimănui, continuă ea să strige. V-am acoperit atâta vreme…

— Hermione, ascultă-mă, o rugă Lupin. Stai să-ţi explic…

Harry simţi din nou că îi tremură tot trupul, nu de frică, ci zguduit de un nou val de furie.

— Am avut încredere în tine! îi aruncă Harry în faţă, uitând că îi era profesor, şi-n tot timpul ăsta erai prieten cu Black!

— Aici greşeşti, îi zise Lupin. Nu am fost prieten cu Sirius timp de doisprezece ani, dar acum sunt… Lasă-mă să-ţi explic…

— NU! strigă Hermione. Harry să nu ai încredere în el! L-a ajutat pe Black să pătrundă în castel! Şi el îţi vrea moartea! E om-lup !

Se aşternu o tăcere deplină. Toţi ochii se întoarseră spre Lupin, care era surprinzător de calm, deşi un pic mai palid.

— N-ai fost la înălţime, Hermione, aşa cum eşti tu de obicei, îi zise el. Ai nimerit una din trei, din păcate… Nu l-am ajutat pe Sirius să intre în castel şi nu vreau moartea lui Harry. În nici un caz… Dar nu pot să neg că sunt om-lup…

Şi faţa i se întristă.

Ron făcu un efort supraomenesc să se scoale în picioare, dar căzu la pământ, gemând de durere. Lupin se îndreptă spre el, îngrijorat, dar Ron îl repezi cu ură:

— Nu te apropia de mine , om-lup !

Lupin rămase ca împietrit. După câteva clipe, se întoarse spre Hermione:

— De câtă vreme ştii?

— De mult de tot, zise Hermione. De când am făcut lucrarea pe care ne-a cerut-o profesorul Plesneală…

— Cred că ar fi încântat, zise Lupin cu răceală. Din cauza asta v-a dat lucrarea despre oamenii-lupi… Doar-doar şi-o da seama cineva ce însemnau simptomele mele… Ai verificat fazele lunii şi ai văzut că atunci mă îmbolnăveam? Sau ţi-ai dat seama atunci când Bongul s-a transformat în lună, când m-am apropiat de el?

— Ambele! zise Hermione cu calm.

Lupin se strădui să râdă.

— Eşti cea mai inteligentă vrăjitoare, din clasa ta de vârstă, pe care ara întâlnit-o vreodată, Hermione!

— Ba nu sunt deloc, şopti Hermione. Dacă aş fi fost un pic mai deşteaptă, aş fi spus tuturor ce sunteţi cu adevărat!

— Dar ştiu deja, Hermione, zise Lupin. Cel puţin, profesorii…

— Dumbledore te-a angajat, ştiind că eşti om-lup? întrebă Ron. Ce, nu e în toate minţile?