J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry tocmai o admira pe Hermione cât de serios se pregătea ea la lecţii, când Lupin izbucni în râs.

— Aşa e, Hermione! zise el. Dar Ministerul Magiei n-a ştiut niciodată că la Hogwarts au mai existat trei Animagi, neincluşi pe nici o listă!

— Remus, te-am rugat să te grăbeşti, interveni Black, privindu-l cu ură pe Pungaşul, care se zbătea neputincios. Am aşteptat doisprezece ani să mă răzbun pe el, nu mai pot…

— Bine, se învoi profesorul Lupin, dar trebuie să mă ajuţi, Sirius, eu ştiu doar începutul…

Lupin se opri. În spatele lor, se auzise un zgomot. Uşa se deschise ca prin farmec. Toţi ochii se uitară ţintă la ea, apoi Lupin scoase capul afară din cameră, dar pe palier nu era nimeni.

— Nu e nimeni…

— Locul e bântuit de stafii! zise Ron.

— Nu e bântuit de nici o stafie, zise Lupin, continuând să se uite mirat la uşă. N-a fost niciodată… Zgomotele şi strigătele pe care le auzeau sătenii mi se datorau mie…

Îşi dădu părul cărunt din ochi, se gândi puţin şi zise:

— De aici a început totul… de îndată ce am devenit om-lup… Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu aş fi fost muşcat de un alt om-lup şi dacă nu aş fi fost atât de nesocotit, încât…

Se opri puţin, părând foarte obosit. Ron dădu să zică ceva, dar Hermione îl potoli imediat, privindu-l cu foarte mare atenţie pe Lupin.

— Eram foarte mic când am fost muşcat. Părinţii mei au încercat totul, dar pe vremea aceea nu exista leac. Poţiunea pe care mi-o face Plesneală a fost foarte recent descoperită. Ea mă face să nu fiu un pericol pentru alţii dacă o iau regulat, toată săptămâna dinainte de a fi lună plină. Mă zvârcolesc în camera mea, un biet lup care nu prezintă pericol, şi aştept să nu mai fie lună plină… Însă înainte de a se descoperi Poţiunea Lupis, eram un adevărat pericol, mă transformam într-un monstru, o dată pe lună. Pe atunci, era imposibil să fiu admis student la Hogwarts. Nici un părinte n-ar fi fost de acord să-şi expună copilul pericolului pe care îl reprezentam. Dar a fost numit director la Hogwarts domnul Dumbledore, care s-a dovedit foarte înţelegător. El a fost de părere că, dacă se iau o serie de precauţii, nu vedea nici un pericol ca eu să nu studiez la Hogwarts…

Lupin oftă şi se uită la Harry.

— Ţi-am spus, Harry, că Salcia Bătăuşă a fost plantată în anul în care am ajuns eu la Hogwarts. Adevărul e că a fost plantată tocmai fiindcă venisem eu la Hogwarts…

Şi Lupin îi privi pe toţi, trist.

— Tunelul care duce la ea a fost construit ca să îl pot folosi eu. O dată pe lună mă închideam aici şi mă transformam în lup. Salcia a fost plantată la capătul tunelului, ca nu cumva să dea cineva întâmplător peste mine, în momentul în care eram periculos.

Harry nu prea vedea cum avea asta legătură cu ce îl interesa pe el, dar asculta şi el atent. Nu se mai auzeau decât chiţăielile disperate ale Pungaşului.

— În acele zile, transformarea mea în lup era foarte dureroasă. Eram izolat de restul oamenilor, ca să nu îi muşc cumva, aşa că mă muşcam şi mă zgâriam pe mine însumi. Sătenii auzeau zgomotele şi urletele mele, punându-le pe seama unor spirite violente. Dumbledore încurajă aceste zvonuri, astfel încât chiar şi azi, când conacul este liniştit, oamenii tot îl ocolesc… Dar, deşi transformarea în lup era dureroasă, eram fericit cum nu mai fusesem vreodată. Acum aveam şi eu prieteni… Trei prieteni foarte buni… Sirius Black… Peter Pettigrew… şi, bineînţeles, James Potter, tatăl tău, Harry. Nu se putea ca prietenii mei să nu observe că dispăream o dată pe lună. Inventam o groază de poveşti. O dată, le-am spus că era bolnavă mama şi că trebuia să mă duc să o văd… Eram îngrozit că n-or să mai vrea să fim prieteni, când vor descoperi ce sunt de fapt… Dar ei, ca şi tine Hermione, şi-au dat seama de adevăr… Şi nu m-au părăsit! Din contră! Ca să îmi facă aceste perioade mai suportabile, au devenit şi ei Animagi.

— Şi tata? întrebă Harry mirat.

— Da, bineînţeles, zise Lupin. Trei ani de zile au cercetat fără încetare, dar în cele din urmă au descoperit cum puteau face lucrul acesta. Tatăl tău şi Sirius erau cei mai inteligenţi studenţi de la Hogwarts şi ăsta a fost un adevărat noroc, fiindcă transformările în animale pot avea urmări foarte periculoase… De aceea, Ministerul Magiei ţine o atât de strânsă evidenţă a celor în stare de aşa ceva. Peter a fost foarte mult ajutat de Sirius şi de tatăl tău ca să reuşească. În cele din urmă, în anul V, au reuşit! Puteau să se transforme fiecare în câte un animal, atunci când o doreau.

— Dar cum v-a ajutat pe dumneavoastră lucrul acesta? întrebă Hermione mirată.

— Nu puteau să-mi ţină tovărăşie ca oameni, aşa că stăteau cu mine ca animale. Un lup este periculos pentru oameni mai ales. Se furişau afară din castel în fiecare lună, la adăpostul pelerinei lui James. Peter, sub înfăţişarea celui mai mic animal, se putea strecura mai uşor sub ramurile salciei şi acţiona butonul de pe una dintre rădăcinile ei. Salcia se potolea şi ei străbăteau tunelul până la mine. Sub influenţa lor, am devenit mult mai puţin periculos. Aveam tot înfăţişare de lup, dar mintea mea nu mai nutrea gânduri sălbatice când eram în apropierea lor.

— Mai repede, Remus, zise Black, care îl ţintuia cu privirea pe Pungaşul, cu un fel de foame în priviri.

— Ajung şi la miezul problemei, Sirius, ajung imediat şi acolo… Acum, că ne puteam transforma toţi în animale, ni se deschideau în faţă infinite posibilităţi. Noaptea, părăseam „Urlet în noapte” şi cutreieram satul şi împrejurimile castelului. Sirius şi James îşi aleseseră special nişte animale uriaşe în care să se transforme, ca să poată ţine în frâu un lup. Mă îndoiesc că a mai existat vreodată un student care să ştie mai multe ca noi despre castel şi despre Hogsmeade… Şi astfel am ajuns să alcătuim „Harta Ştrengarilor” şi să o semnăm cu poreclele noastre. Sirius este Amprentă. Peter era Şobo. James era Corn.

— Ce fel de animal…, începu Harry, dar Hermione îl fulgeră cu privirea.

— Şi tot era periculos să laşi un lup în libertate… Dacă îi păcălea pe toţi şi muşca pe cineva? Şi azi mă chinuie gândul acesta, oftă Lupin. Făceam multe boacăne, de care ne amuzam apoi copios. Eram şi noi tineri şi fără griji, mândri de isteţimea noastră… Adesea, mă simţeam vinovat că îi înşelam încrederea lui Dumbledore… El mă adusese la Hogwarts, cum n-ar fi făcut-o nimeni altcineva, şi eu încălcăm regulile pe care le stabilise el pentru siguranţa mea şi a celorlalţi. N-a ştiut niciodată nici faptul că aveam trei prieteni buni care se puteau transforma în animale, în mod ilegal. Dar tentaţia era prea mare. De fiecare dată când ne întâlneam şi plănuiam viitoarele noastre aventuri, uitam de toate…

Faţa lui Lupin se înăspri şi în voce i se simţea dezgustul.

— Tot anul ăsta m-am luptat cu mine însumi, întrebându-mă dacă să-i spun lui Dumbledore sau nu că Sirius e un Animagus. Dar n-am făcut-o. De ce? Fiindcă am fost laş. Fiindcă ar fi trebuit să-i spun că i-am înşelat încrederea cât am fost la şcoală şi că i-am făcut şi pe alţii să se abată de la reguli… Iar încrederea lui Dumbledore era şi este totul pentru mine! M-a primit la Hogwarts când eram copil şi m-a acceptat şi ca profesor, într-o perioadă când nimeni nu-mi dădea de lucru fiindcă eram ce eram… Astfel mi-am liniştit conştiinţa, spunându-mi că dacă Sirius ar fi pătruns în castel, ar fi făcut-o numai folosind Magia Neagră, pe care o învăţase de la Cap-de-Mort, că faptul că era un Animagus nu avea nici o importanţă. Deci Plesneală a avut oarecum dreptate în privinţa mea…