J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Eşti gata, Sirius? întrebă Lupin.

Black luase deja de pe pat bagheta magică a lui Plesneală. Se apropie de Lupin şi de şobolan şi ochii începură parcă să îi ardă în cap.

— Împreună, deodată? întrebă Black.

— Da, aşa cred că are mai repede efect, răspunse Lupin, ţinându-l pe Pungaşul într-o mână şi bagheta în cealaltă. La comanda mea de trei… Unu… doi… TREI!

Un fulger alb-albăstrui izbucni din capetele celor două baghete. Pentru o clipă, Pungaşul rămase suspendat în aer. Ron ţipă. Şobolanul căzu la podea. Urmă altă lumină şi apoi…

Era ca în filme. Ca şi cum erau martori la creşterea accelerată a unui copac. Apăru mai întâi capul, apoi ţâşniră mâinile şi picioarele şi, în final, pe locul unde fusese Pungaşul apăru un om, mişcându-şi mâinile necontrolat. Şmecherilă începu să scuipe ameninţător, de pe patul pe care stătea, iar blana i se ridicase pe spinare.

Era un bărbat foarte scurt, abia dacă era puţin mai înalt ca Harry sau ca Hermione. Părul lui subţire era lipsit de culoare şi foarte neîngrijit. În vârful capului, avea o chelie mare. Părea să fi fost un bărbat rotofei, care slăbise extrem de mult, într-un timp foarte scurt. Pielea îi era pătată, ca blana Pungaşului, iar chipul lui păstra ceva din înfăţişarea unui şobolan, cu nasul ascuţit şi cu ochii mici şi apoşi. Se uita la ei, respirând agitat. Harry îi surprinse privirea spre uşă şi repede înapoi, spre ei.

— Ce mai faci, Peter? întrebă Lupin, pe un ton plăcut, ca şi cum era obişnuit ca toţi şobolanii din jurul lui să se transforme în vechi prieteni de şcoală! Nu ne-am văzut de un car de ani…

— S-Sirius… R-Remus…

Chiar şi vocea lui Pettigrew amintea de chiţăitul unui şobolan. Pettigrew îşi îndreptă iar ochii spre uşă.

— Prietenii mei, continuă el. Bunii mei prieteni…

Black ridică bagheta ameninţător, dar Lupin îl apucă de încheietura mâinii şi îl privi cu înţeles. Apoi, se întoarse iar spre Peter şi îi vorbi cu acelaşi ton cald, ca şi cum ar fi fost cei mai buni prieteni.

— Tocmai vorbeam, Peter, despre ce s-a întâmplat în noaptea când au fost omorâţi James şi Lily. Te asigur că ai pierdut cele mai palpitante momente, atunci când te zbăteai şi ţipai în mâna lui Ron…

— Remus, strigă Pettigrew şi Harry observă că pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare, doar nu-l crezi pe el! El a încercat să mă omoare pe mine!

— Da, am auzit, făcu Lupin, pe un ton mult mai rece. Tare aş vrea să clarific câteva lucruri cu tine, Peter, dacă eşti atât de bun…

— Iar acum a venit să încerce să mă omoare iar! strigă Pettigrew, în pragul isteriei, arătând spre Black, iar Harry observă că folosea degetul mijlociu, fiindcă îi lipsea arătătorul. El i-a omorât pe James şi pe Lily şi acum vrea să mă omoare şi pe mine! Remus, trebuie să mă ajuţi…

Faţa lui Black deveni şi mai cadaverică, în timp ce îl ţintuia cu ochii lui înfundaţi în orbite.

— Nimeni n-o să-ţi facă nimic, zise Lupin, până nu ne ajuţi să mai lămurim câteva lucruri, Pettigrew!

— Ce să lămuriţi? se sperie Pettigrew şi ochii i se îndreptară iar spre uşă şi spre ferestrele bătute în cuie. Ştiam că o să vină după mine! Ştiam eu! Am trăit cu groaza asta timp de doisprezece ani!

— Ştiai că o să evadeze Sirius de la Azkaban, când nimeni altcineva n-o mai făcuse? se miră Lupin, ridicând din sprânceană.

— Cunoaşte Magia Neagră ca nimeni altul! strigă Pettigrew piţigăiat. Altfel, cum ar fi scăpat de acolo? Desigur că Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit l-a învăţat fel de fel de trucuri!

Black începu să râdă. Un râs oribil, necruţător, prevestitor de nenorociri.

— Cap-de-Mort să mă înveţe pe mine? întrebă Black. Pettigrew clipi des, ca şi cum Black plesnise un bici în faţa ochilor lui.

— Ce, tremuri la auzul numelui fostului tău stăpân? întrebă Black zeflemitor. Cred şi eu, adepţii lui nu prea te aveau la inimă!

— Nu ştiu ce vrei să spui, Black, murmură Pettigrew şi respiraţia i se acceleră şi mai mult.

Fruntea i se umpluse acum cu broboane de sudoare.

— Nu de mine te-ai ascuns tu, timp de doisprezece ani, continuă Black, ci de discipolii lui Cap-de-Mort! Am aflat multe la Azkaban, Peter… Toţi sunt convinşi că ai murit, altfel n-ai mai fi existat acum… I-am auzit spunând fel de fel de grozăvii în somn. Se pare că sunt convinşi că ai făcut un joc dublu. Cap-de-Mort s-a dus acasă la James şi la Lily, dar tot acolo şi-a găsit naşul. Şi sper că ştii că nu toţi discipolii lui sunt la Azkaban… Mai sunt şi unii în liberate, nu-i aşa? O mulţime care pretind că îşi recunosc greşeala din trecut, dar care abia aşteaptă să le vină iar rândul… Şi atunci, să te păzeşti, Pettigrew! Dacă scapi de mine…

— Nu ştiu ce tot spui acolo, făcu Pettigrew, mai piţigăiat ca niciodată.

Îşi şterse fruntea cu manşeta şi se uită la Lupin.

— Cred că nu crezi tot ce îndrugă ăsta… E nebun, Remus!

— Trebuie să admit, Peter, zise Lupin, că oricât m-aş strădui tot nu pot să înţeleg de ce şi-ar dori un om nevinovat să-şi petreacă doisprezece ani din viaţă în pielea unui şobolan…

— Nevinovat, dar speriat, strigă Pettigrew, fiindcă eu am fost acela care l-a trimis pe unul dintre cei mai buni oameni ai lor la Azkaban! Pe trădătorul şi spionul Sirius Black!

Faţa lui Black se contorsiona.

— Cum îndrăzneşti, urlă el, cu o voce care păru să fie mai degrabă a unui dulău. Eu, spionul lui Cap-de-Mort? De câte ori m-a văzut cineva linguşindu-i pe cei mai puternici ca mine? În schimb tu, Peter… Nu înţeleg cum de n-am văzut lucrul ăsta de la început… Întotdeauna ţi-a plăcut să fii prieten cu cei puternici, ca aceştia să aibă grijă de tine, nu-i aşa? La început, ne-ai linguşit pe noi… Pe mine, pe Remus şi pe James…

Pettigrew îşi şterse iar fruntea. Respira tot mai greu şi abia îşi găsea cuvintele.

— Eu? Spion? Nici nu ştiu… cum poţi să zici… ăăă… asemenea…

— Lily şi James te-au făcut Păstrătorul lor de Secrete, numai fiindcă i-am îndemnat eu, şuieră Black, atât de ameninţător, că Pettigrew se dădu un pas înapoi. Mi s-a părut un plan grozav… O păcăleală excelentă… Cel puţin, aşa am crezut… Că astfel îl puteam păcăli pe Cap-de-Mort, care s-ar fi repezit asupra mea… Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că ei puteau să aleagă ca Păstrător de Secrete un nemernic slab şi lipsit de talente, ca tine! Cred că a fost momentul vieţii tale, să poţi să-i spui lui Cap-de-Mort că ştii unde se ascund James şi Lily Potter!

Pettigrew murmura cuvinte fără şir, din care Harry prinse unele, cum ar fi „lunatic”, „nebunie”, dar în acelaşi timp observă că Pettigrew devenise pământiu şi privea tot mai des spre uşă.

— Domnule profesor Lupin, întrebă Hermione, pot să spun şi eu ceva?

— Sigur, Hermione, zise Lupin, cu multă amabilitate.

— Ei bine, începu ea, Pungaşul… adică, vreau să spun, omul acesta… a dormit trei ani de zile în dormitor cu Harry… Dacă e sluga credincioasă a Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, cum de nu i-a făcut nici un rău lui Harry?

— Poftim! triumfă Pettigrew, arătând spre Hermione cu mâna lui ciuntită. Mulţumesc, fetiţo! Ai văzut, Remus? Nu am clintit un fir de păr din capul lui Harry! De ce aş fi făcut-o?

— Îţi spun eu de ce nu te-ai atins de Harry! zise Black. Fiindcă nu faci niciodată nimic, dacă nu ai ceva de câştigat! Cap-de-Mort a dispărut de doisprezece ani, se spune că e pe jumătate mort… Cum era să comiţi o crimă sub nasul lui Dumbledore, numai ca să te pui bine cu o ruină de vrăjitor, complet lipsit de puteri? A, da, dacă protectorul tău şi-ar fi anunţat sosirea şi tu ai fi considerat că nu era nici un pericol pentru tine dacă i te alăturai iar…