J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ştiu, zise Harry. Dar îl luăm cu noi la castel şi îl predăm Dementorilor. Numai nu-l omorâţi.

— Harry! strigă Pettigrew şi îi îmbrăţişă genunchii. Mersi… E mai mult decât mă aşteptam… Mersi…

— Ia mâinile de pe mine, îl repezi Harry, cu dezgust. N-o fac pentru tine, ci fiindcă ştiu că tatăl meu n-ar fi vrut ca prietenii lui cei mai buni să ajungă nişte ucigaşi numai din cauza ta!

Nimeni nu se mişcă şi nici nu scoase vreun sunet. Se auzea doar răsuflarea sacadată a lui Pettigrew, în timp ce îşi apăsa mâinile pe piept. Black şi Lupin se uitară unul la altul, după care amândoi coborâră baghetele deodată, ca la un semn.

— Tu eşti singura persoană care poate hotărî lucrul acesta, Harry, îi zise Black. Dar gândeşte-te bine… Doar ştii ce-a făcut…

— O să meargă la Azkaban! repetă Harry. Dacă cineva merită să stea acolo, atunci sigur el este acela…

Pettigrew scâncea îngrozit, în spatele lui Harry.

— Bine, zise Lupin. Dă-te la o parte, Harry!

— Harry ezită.

— Nu vreau decât să-l leg, zise Lupin. Jur!

Harry se dădu la o parte. Corzi subţiri ţâşniră din bagheta lui Lupin şi Pettigrew căzu la podea, legat fedeleş.

— Dar dacă te transformi iar în şobolan, te omorâm! strigă Black. De acord, Harry?

Harry privi la figura jalnică de pe podea şi dădu din cap, astfel ca Pettigrew să-l poată vedea.

— Aşa, făcu Lupin, recăpătându-şi tonul de profesor. Ron, nu pot să dreg oasele atât de bine ca Madam Pomfrey, aşa că o să-ţi imobilizez piciorul, până ajungem la castel.

Se duse spre Ron şi îi atinse uşor piciorul cu bagheta, murmurând: „Ferula ! ” Bandaje lungi fixară imediat piciorul lui Ron de nişte atele. Lupin îl ajută să se ridice în picioare. Ron se sprijini pe piciorul rănit şi nu se mai strâmbă de durere.

— Da, e mult mai bine, zise el. Mulţumesc!

— Ce facem cu profesorul Plesneală? întrebă Hermione, uitându-se la el.

— N-are nimic, zise Lupin, aplecându-se şi luându-i pulsul. Doar că aţi fost puţin prea… entuziaşti! Cred că ar fi mai bine să nu-l trezim, până nu ajungem la castel… Îl putem lua aşa cum e…

Murmură apoi „Mobilicorpus ! ” şi mâinile şi picioarele lui Plesneală începură să se mişte ca şi cum ar fi fost mânuite cu sfori. Stătea acum în picioare, numai capul îi mai atârna încă pe piept, arătând ca o uriaşă păpuşă pe sârmă. Era săltat de la pământ câţiva centimetri, cu picioarele bălăbănindu-i-se fără viaţă. Lupin strânse pelerina lui Harry şi o băgă în buzunar.

— Îl legăm pe ăsta, zise Black cu dispreţ, arătând spre Pettigrew, de doi dintre noi, ca să fim mai siguri!

— De mine! zise Lupin.

— Şi de mine, spuse Ron nervos şi înaintă şchiopătând spre Pettigrew.

Black făcu să apară alte corzi cu care legă mâna stângă a lui Pettigrew de mâna dreaptă a lui Lupin şi mâna dreaptă de mâna stângă a lui Ron. Ron parcă avea faţa împietrită. Resimţea purtarea lui Pettigrew ca pe o insultă adusă lui însuşi. Şmecherilă se dădu jos din pat şi o luă înaintea lor, afară din cameră, cu coada portocalie şi stufoasă ridicată foarte sus.

De când se ştia, Harry nu mai făcuse parte dintr-un alai mai straniu… Şmecherilă deschidea drumul, coborând pe scări. Urmau Lupin, Pettigrew şi Ron, care păreau concurenţi la cursa cu şase picioare! Urma Plesneală, care plutea absent, vârfurile picioarelor lui atingând fiecare treaptă a scării, susţinut în felul acesta de propria lui baghetă, pe care Sirius o ţinea îndreptată spre el. Harry şi Hermione încheiau ciudatul convoi.

Trecerea prin tunel s-a dovedit deosebit de dificilă, Lupin, Pettigrew şi Ron întâmpinând cele mai mari greutăţi. Lupin încă mai ţinea bagheta îndreptată spre Pettigrew. Harry îi văzu târându-se prin tunel, în şir indian. Şmecherilă continua să fie deschizător de drum. Harry venea imediat după Sirius, care îl făcea şi pe Plesneală să alunece prin tunel, în faţa lui. Balansându-se dintr-o parte în alta, Plesneală se tot pocnea cu capul de tavanul jos al tunelului, iar Harry avu senzaţia că Sirius nici măcar nu încerca să îl ferească.

— Cred că ştii ce înseamnă asta, Harry, îi zise Sirius, în timp ce avansau prin tunel. Dacă îl predăm pe Pettigrew…

— O să fii liber! zise Harry.

— Da, şi asta, făcu Sirius, dar nu ştiu dacă ţi-a spus cineva că eu sunt naşul tău…

— Da, ştiu, răspunse Harry.

— Asta înseamnă că părinţii tăi mi te-au încredinţat… în cazul în care li s-ar fi întâmplat ceva…

Harry aşteptă să continue. Oare Sirius vroia să spună ce credea el?

— Sigur, n-am nimic împotrivă, zise Sirius, înţeleg… dacă vrei să stai în continuare la mătuşa şi la unchiul tău… Dar, mi-ar face plăcere să te mai gândeşti la asta… O dată ce numele meu va fi iar reabilitat, dacă simţi nevoia… unui alt cămin…

Harry simţi în stomac un fel de explozie.

— Cum? Să stau cu tine? strigă Harry, dând cu capul din greşeală de tavanul tunelului. Să nu mai stau la familia Dursley?

— Ah, am crezut că vrei şi tu… Dar nu-i nimic… înţeleg… nu trebuie să-ţi faci probleme… Am crezut doar…

— Sigur că vreau! Cum poţi crede că mai vreau să stau cu ăia? strigă Harry, cu o voce răguşită, aproape ca a lui Sirius. Ai casa ta? Când mă mut la ţine?

Sirius se întoarse să îl privească. Plesneală se pocni iar cu capul de tavan, dar lui Sirius nici că îi păsa.

— Vrei? întrebă el. Nu glumeşti?

— Cum să glumesc?

Faţa chinuită a lui Sirius se destinse pentru prima oară într-un zâmbet adevărat. Schimbarea era izbitoare. Era ca şi cum o persoană cu zece ani mai tânără apărea de sub masca feţei scheletice. Pentru o clipă, Harry îl recunoscu pe cel care râdea din toată inima la nunta părinţilor săi.

Nu mai vorbiră nimic, până ajunseră la capătul tunelului. Şmecherilă ieşi primul. Desigur că apăsase cu laba pe butonul de pe rădăcina salciei, fiindcă Lupin, Pettigrew şi Ron ieşiră, fără să se audă vreun zgomot de atac agresiv din partea copacului.

Sirius avu grijă să-l scoată întâi pe Plesneală, apoi se dădu la o parte, să iasă Harry şi Hermione, după care ieşi şi el.

Se lăsase întunericul. Singurele lumini proveneau de la ferestrele castelului. Fără un cuvânt, porniră spre el. Pettigrew nu încetase să tremure şi din când în când se văita. În mintea lui Harry nu se învârtea decât un gând: urma să nu mai stea la unchii lui! Va locui împreună cu Sirius Black, cel mai bun prieten al părinţilor săi. Alt gând îi umbri bucuria. Ce-or să zică unchiul şi mătuşa lui când vor afla că nu mai stă la ei, ci la fostul ocnaş, pe care îl văzuseră de atâtea ori la televizor?

— Ai grijă, Peter, îl ameninţă Lupin, ţintuindu-l cu bagheta, o mişcare greşită şi…

Mergeau încet, dar în curând luminile din castel se văzură mult mai bine. Plesneală plutea în continuare pe lângă ei, cu bărbia atârnându-i inertă pe piept. Dar deodată…

Un nor se dădu la o parte şi la lumina lunii văzură umbre mişcându-se pe pământ. Plesneală intră în Lupin, Pettigrew şi Ron, care se opriseră brusc. Sirius încremeni. Întinse mâna lateral, pentru a-i opri pe Harry şi pe Hermione să înainteze.

Harry observă că Lupin se făcuse deodată rigid, începând apoi să se contorsioneze.

— O, Doamne! se sperie Hermione. Nu şi-a luat poţiunea în seara asta! Ce facem?