J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Pettigrew deschise gura să zică ceva, de mai multe ori la rând, dar părea că îşi pierduse capacitatea de a vorbi.

— Eh… domnule Black… Sirius, începu Hermione, timid. Black tresări şi se întoarse spre Hermione, ca şi cum se dezobişnuise de tot să i se mai adreseze cineva cu politeţe.

— Cum se face, dacă nu vă supăraţi, că aţi scăpat de la Azkaban? Aţi folosit Magia Neagră?

— Mulţumesc încă o dată! sări Pettigrew, dând din cap. Exact! Aşa cum spuneam eu…

Dar Lupin îl reduse la tăcere, cu o privire îngheţată. Black se încruntă la Hermione, dar nu ca şi cum l-ar fi supărat întrebarea ei, ci gândindu-se la răspuns.

— Nu ştiu cum am reuşit, zise el. Cred că nu mi-am pierdut minţile numai din cauza faptului că ştiam că sunt nevinovat. Amintirile şi gândurile mele nu erau fericite, aşa că Dementorii n-au avut cu ce să se hrănească pe seama mea… În felul acesta, nu am înnebunit şi astfel, ştiind cine sunt, nu mi-am pierdut nici puterile. Şi, atunci când n-am mai putut suporta, m-am transformat în câine, în celula mea. Dementorii nu văd, ei se călăuzesc numai după emoţiile şi sentimentele oamenilor. Bănuiesc că sentimentele mele, în postură de câine, nu erau atât de complexe, erau mai puţin… umane. Probabil că nu mi-au mai dat nici o importanţă, fiind siguri că mi-am pierdut minţile şi că în felul acesta n-am cum să le mai fac probleme… Dar, deşi foarte slăbit, şi lipsit de orice speranţă că pot să-i îndepărtez de mine fără o baghetă magică, atunci când l-am văzut pe Peter în poza aceea de ziar, mi-am dat seama că e alături de Harry, la Hogwarts, şi că abia aşteaptă un semn că Forţele Întunericului ar reveni…

Pettigrew scutura din cap şi încerca să zică ceva, dar nu putea decât să se uite speriat la Black, de parcă ar fi fost hipnotizat.

— … gata să lovească în momentul în care ar fi fost sigur de aliaţii lui, continuă Black, fericit să-l predea şi pe ultimul Potter, atunci am ştiut că trebuie să fac ceva! Eram singurul care ştia că Peter trăieşte…

Harry îşi aminti că domnul Weasley îi spusese doamnei Weasley că paznicii de la Azkaban l-au auzit pe Black bolborosind în somn: „El e la Hogwarts”.

— Era ca şi cum cineva ar fi aprins o văpaie în capul meu, continuă Sirius Black, pe care Dementorii nu o puteau stinge… Devenise o obsesie… dar îmi menţinea mintea trează. Şi astfel, într-o noapte când mi-au adus mâncarea, m-am furişat pe lângă ei, sub înfăţişare de câine. E mult mai greu pentru ei să simtă emoţiile unui câine. Eram atât de slab, încât m-am putut strecura prin cele mai neaşteptate locuri. Am înotat apoi până pe uscat. Am luat-o spre nord, spre Hogwarts, păstrându-mi înfăţişarea de câine. Am trăit de atunci în Pădurea Interzisă, cu excepţia zilei în care am venit să văd meciul de Vâjthaţ… Eşti la fel de talentat ca tatăl tău, Harry…

Se uită la Harry, care de data asta nu-i mai ocoli privirile.

— Credeţi-mă, zise Black, nu i-am trădat eu pe James şi pe Lily! Mai bine aş fi murit, decât să fac asta!

În cele din urmă, Harry îl crezu. De emoţie, simţea un nod în gât, aşa că preferă să dea doar din cap.

— Nu!

Era Pettigrew, care căzuse rugător în genunchi, ca şi cum aprobarea din cap a lui Harry fusese condamnarea sa la moarte. Se târî în genunchi, cu mâinile împreunate, ca şi cum s-ar fi rugat de ei să-l ierte.

— Sirius… sunt eu… Peter… prietenul tău… Doar nu vrei…

Black îi dădu un picior şi Pettigrew icni.

— Hainele mele sunt îndeajuns de murdare, nu trebuie să mai pui şi tu mâna pe ele! făcu Black.

— Remus! scânci Pettigrew, întorcându-se acum spre Lupin. Doar nu crezi aşa ceva… Nu ţi-ar fi spus Sirius şi ţie că s-a schimbat planul?

— Nu şi dacă ar fi crezut că eu sunt spionul! zise Lupin. Aşa ai crezut, Sirius, nu-i aşa?

— Te rog să mă ierţi, Remus, zise Black.

— Nu face nimic, Amprentă, vechiul meu prieten, zise Lupin, ridicându-şi puţin manşeta. Şi eu te rog, la rândul meu, să mă ierţi că am crezut că tu erai spionul…

— Sigur că da, zise Black şi pe faţa lui apăru un fel de zâmbet chinuit, în timp ce îşi sufleca şi el manşeta. O facem împreună?

— Da, aşa e corect, zise Lupin, încruntându-se.

— Doar n-aveţi de gând… Nu se poate, se sperie Pettigrew şi se duse imediat la Ron. Ron, spune tu, n-am fost eu şobolanul tău favorit? Doar n-o să-i laşi să mă omoare… Eşti de partea mea, nu este aşa?

Dar Ron îl privea pe Pettigrew cu o scârbă infinită.

— Când mă gândesc că te-am lăsat să dormi cu mine …

— Băiatul meu drag… Stăpâne, se târî Pettigrew până la Ron şi se prinse cu mâinile de piciorul lui. Nu se poate să-i laşi… N-am fost eu un şobolan bun şi drăguţ cu tine?

— Faptul că ai fost un şobolan mai bun, decât ai fost ca om, nu prea îţi face cinste, Pettigrew, zise Black cu asprime.

Ron, palid de durere, îşi trase piciorul din încleştarea lui Pettigrew. Pettigrew continuă să se târască, de data asta până la Hermione, apucând-o de marginea robei.

— Fată dragă… tu eşti deşteaptă… n-o să le dai voie… Hermione îşi trase roba din mâinile lui Pettigrew şi se trase îngrozită la perete.

Tremurând din tot trupul, Pettigrew întoarse capul spre Harry.

— Harry… Cât de mult semeni cu tatăl tău… Eşti exact ca el…

— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SA ÎL ROGI PE EL SĂ TE IERTE? urlă Black. CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L PRIVEŞTI MĂCAR ÎN OCHI? CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ POMENEŞTI DESPRE JAMES ÎN FAŢA LUI?

— Harry, continuă Pettigrew, cu mâinile întinse rugător spre Harry, fără să-l bage în seamă pe Black. James nu i-ar fi lăsat să mă omoare… El ar fi fost înţelegător… m-ar fi iertat…

Black şi Lupin se apropiară de Pettigrew şi îl trântiră la podea. Acesta rămase acolo, îngrozit şi cu ochii holbaţi la ei.

— I-ai trădat pe James şi pe Lily! strigă Black, care tremura şi el. Negi lucrul acesta?

Pettigrew izbucni în plâns. Era o privelişte îngrozitoare. Ca şi cum ar fi fost un copil mare şi chel, plângând necontrolat.

— Sirius, parcă n-ai şti… Îl cunoşti doar pe Cap-de-Mort… dar cred că nu ai habar ce instrumente de tortură avea, ce mijloace diabolice folosea… Eram îngrozit… Eu nu am fost niciodată atât de curajos ca tine, ca Remus şi ca James. N-am vrut, dar el m-a forţat…

— NU MINŢI! strigă Black. AI ÎNCEPUT SĂ ÎI FURNIZEZI INFORMAŢII CU UN AN ÎNAINTE DE A MURI JAMES ŞI LILY! ERAI SPIONUL LUI!

— Doar ajunsese să controleze totul… Ce puteam să mai fac? Ce aveam de câştigat dacă îl refuzam?

— Ce aveai de câştigat dacă i te opuneai celui mai crunt vrăjitor care a existat vreodată? zise Black, furios la culme. Salvai sute de vieţi nevinovate! Atât!

— Nu, nu înţelegi… M-ar fi omorât, Sirius!

— ATUNCI, MAI BINE MUREAI! continuă să strige Black. ERA MULT MAI BINE DECÂT SĂ ÎŢI TRĂDEZI PRIETENII! NOI AŞA AM FI FĂCUT PENTRU TINE!

Black şi Lupin stăteau umăr la umăr, cu baghetele magice ridicate.

— Trebuia să-ţi fi dat seama, Pettigrew, zise Lupin, încetişor, că dacă nu te omora Cap-de-Mort, te-am fi omorât noi! Adio, Peter!

Hermione îşi acoperi faţa cu mâinile şi se întoarse spre perete.

— Nu! strigă Harry şi alergă spre Pettigrew, aşezându-se în faţa lui. Nu puteţi să-l omorâţi!

Black şi Lupin îl priviră miraţi.

— Harry, din cauza nimicului ăstuia au murit părinţii tăi, se încruntă Black. Gunoiul ăsta ar fi asistat şi la moartea ta, fără să ridice un deget! L-ai auzit! Pielea lui murdară a contat mai mult decât familia ta!