J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ce te-a întrebat? Ai ştiut? Dar toţi refuzau să răspundă.

— Mi-a zis că a citit în globul ei de cristal că, dacă vă spun ceva, o să mi se întâmple un accident îngrozitor, se văicări Neville, când se întoarse de la examen.

Îi veni rândul şi lui Ron.

— Îi convine, pufni Ron. Încep să cred că Hermione a avut dreptate în legătură cu ea. E o impostoare bătrână!

— Da, făcu Harry, cu ochii la ceas. Bine ar fi să termine mai repede cu noi…

Era deja ora două.

Parvati coborî scara, mândră-foc.

— A spus că am toate atuurile unui adevărat Mesia, se lăudă ea. Am văzut… Ei, o mulţime de lucruri… Succes, Ron!

Şi Parvati se repezi spre Lavander.

— Ronald Weasley! anunţă bine cunoscuta voce enigmatică de la capătul scării.

Ron se strâmbă spre Harry şi urcă.

Harry rămăsese ultimul din clasă. Se sprijini cu spatele de perete, cu ochii la zborul unei muşte în jurul ferestrei luminate de soare şi cu mintea şi inima la Hagrid.

După douăzeci de minute, reapăru Ron.

— Ei, cum a fost? îl întrebă Harry.

— Aiurea! făcu Ron. N-am văzut nimic, aşa că am inventat şi eu nişte chestii… Nu cred că am convins-o, deşi…

— Ne întâlnim în camera de zi! zise Harry, când auzi vocea profesoarei Trelawney: „Harry Potter!”

În camera din turn era mai înăbuşitor ca oricând. Focul pâlpâia, deşi era vară, iar mirosul înecăcios şi greoi umplea toată încăperea. Harry începu să tuşească şi se împiedică de toate mesele şi scaunele până ajunse la locul unde stătea profesoara Trelawney, în faţa unui glob mare de cristal.

— Bună ziua, dragul meu, zise ea cu blândeţe. Te rog să te uiţi atent… nu te grăbi… şi să-mi spui ce vezi…

Harry se aplecă asupra cristalului şi se uită cât se poate de atent la el, dorindu-şi din tot sufletul să vadă şi altceva în afară de ceaţa lăptoasă, dar nu îi apăru nimic.

— Ei? întrebă profesoara Trelawney, după o vreme. Ce vezi?

Căldura devenise insuportabilă, iar mirosul era şi mai pătrunzător, din cauza aromelor care ardeau în focul din imediata lor apropiere. Se gândi la ce spusese Ron şi se hotărî să se prefacă şi el că vede ceva în globul de cristal.

— Păi, începu Harry, parcă… o umbră neagră… hm…

— Cu ce seamănă? întrebă profesoara Trelawney. Gândeşte-te, Harry, gândeşte-te bine…

— Cu un Hipogrif! zise el, încercând să pară cât mai convingător.

— Ah! exclamă profesoara Trelawney, scriind ceva pe pergamentul întins pe genunchii ei. S-ar putea să fie necazul pe care îl are Hagrid cu Ministerul Magiei… Mai uită-te… Ce mai vezi? Hipogriful pare să aibă… cap sau nu?

— Da! zise Harry cu hotărâre.

— Eşti sigur? îl întrebă profesoara Trelawney. Eşti foarte sigur, Harry? Nu vezi ceva rostogolindu-se pe pământ şi în spatele Hipogrifului, un călău cu toporul ridicat?

— Nu! spuse Harry, care acum se simţea foarte rău.

— Nu vezi sânge? Nu-l vezi pe Hagrid plângând?

— Nu! zise Harry iar, dorindu-şi din tot sufletul să poată pleca din camera aceea. Nu, arată bine… zboară…

Profesoara Trelawney suspină.

— Bine, dragul meu, zise ea. Cred că o să ne oprim aici… M-ai cam dezamăgit… Dar sunt sigură că ţi-ai dat toată silinţa!

Simţindu-se uşurat, Harry îşi luă geanta şi dădu să plece, când o voce răguşită zise de undeva, din spatele lui:

— Se va întâmpla la noapte !

Harry se întoarse pe călcâie. Profesoara Trelawney se crispase în fotoliul ei. Ochii îi rămăseseră aţintiţi în gol şi bolborosea ceva.

— P-Poftim? întrebă Harry.

Profesoara Trelawney păru să nu-l fi auzit. Îşi dădu ochii peste cap. Harry fu cuprins de panică. Profesoara arăta ca şi cum urma să fie scuturată de convulsii în curând. Harry ezită, gândindu-se să o ducă în aripa spitalului, când profesoara Trelawney vorbi cu aceeaşi voce răguşită, atât de deosebită de vocea ei obişnuită.

— Lordul Întunericului zace singur şi părăsit de toţi prietenii . Acum doisprezece ani , servitorul lui a fost încătuşat . Înainte de miezul nopţii , acesta se va elibera şi se va duce să-şi întâlnească stăpânul . Lordul Întunericului va renaşte cu ajutorul slugii lui credincioase , mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată . La noapte … înainte de miezul nopţii …

servitorul … eliberat … reîntâlnirea cu stăpânul său …

Capul profesoarei Trelawney îi căzu în piept şi ea bolborosi ceva. Apoi, brusc, îşi reveni şi zise cu glasul ei obişnuit:

— Scuză-mă, dragul meu, nu ştiu ce a fost cu mine… Căldura asta insuportabilă, probabil… Cred că am aţipit o clipă…

Harry stătea împietrit, cu ochii ţintă la ea.

— S-a întâmplat ceva, dragul meu? întrebă profesoara Trelawney îngrijorată.

— Păi… tocmai mi-aţi spus că Lordul Întunericului se va ridica din nou… ajutat de servitorul său…

Profesoara Trelawney privi în jur, uimită.

— Lordul Întunericului ? Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit ? Dragul meu, cu aşa ceva nu are dreptul nimeni să glumească… Se va ridica din nou… Să fim serioşi…

— Dar dumneavoastră aţi spus asta…

— Cred că ai aţipit şi tu un pic, dragul meu! zise profesoara Trelawney. N-aveam cum să prezic ceva atât de ieşit din comun şi de prost-gust!

Harry coborî scara în spirală, gândindu-se dacă aceea fusese o adevărată predicţie, făcută de profesoara Trelawney, sau era doar un mod teatral, pe care îl alesese ea ca să marcheze încheierea examenului.

Zece minute mai târziu, trecea în fugă pe lângă trolii de pază, din Turnul Cercetaşilor. Încă îi mai răsunau în minte cuvintele profesoarei Trelawney. Colegii lui treceau pe lângă el, în direcţie opusă, râzând şi glumind, îndreptându-se spre terenul de joacă, eliberaţi de stresul examenelor. Când intră prin gaura din portret, camera de zi era aproape goală. Într-un colţ, îl aşteptau Ron şi Hermione.

— Profesoara Trelawney, zise Harry, gâfâind, tocmai mi-a spus că…

Dar se opri brusc, când văzu expresia de pe feţele lor.

— Buckbeak a pierdut! îl anunţă Ron trist. Hagrid ne-a trimis ăsta…

Biletul lui Hagrid era foarte scurt, fără urme de lacrimi, dar se părea că mâna îi tremurase necontrolat, încât abia se putea citi.

Am pierdut recursul . Execuţia , la . apusul soarelui . Nu puteţi face nimic . Nu vreau să veniţi la mine .

— Trebuie să mergem! hotărî Harry. Nu-l putem lăsa singur să-l aştepte pe călău!

— Dar e la apus… Nici noi, dar mai ales tu, zise Ron, n-avem voie să ieşim din castel…

Harry îşi prinse capul în mâini, gândindu-se.

— Dacă am avea pelerina de la tata…

— Unde este? întrebă Hermione.

Harry îi spuse că o lăsase în cocoaşa statuii vrăjitoarei cu un singur ochi.

— Şi dacă mă vede iar Plesneală în apropierea statuii, nu ştiu pe unde scot cămaşa! zise Harry.

— Da, dacă te vede pe tine, zise Hermione. Cum se deschide cocoaşa vrăjitoarei?

— O atingi cu bagheta şi zici: „Dissendium ! ” Dar… Hermione nu mai aşteptă să audă şi restul frazei. Străbătu în fugă încăperea şi ieşi prin gaura din portret.

— Doar nu s-a dus să o ia, zise Ron, holbându-se după ea.

Ba chiar aşa şi făcuse. Hermione se întoarse peste un sfert de oră, cu pelerina împăturită cu grijă, ascunsă în roba ei.