J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Nu pot! zise ea nervoasă şi agitată. Nu pot să mă concentrez!

Era un zgomot infernal. Din cauza emoţiei, Fred şi George erau mai gălăgioşi şi mai exuberanţi ca de obicei. Într-un colţ, Oliver Baston era aplecat asupra machetei terenului de Vâjthaţ, punând pe ea şi dirijând cu bagheta mici figurine, care reprezentau jucătorii, murmurând ceva numai de el ştiut. Angelina, Alicia şi Katie se prăpădeau de râs la glumele lui Fred şi George.

Harry, Ron şi Hermione stăteau retraşi, încercând să nu se gândească la ziua următoare, fiindcă Harry, de câte ori îşi amintea de meci, avea senzaţia oribilă că ceva foarte mare încerca să-i iasă din stomac.

— Lasă, o să fie bine, îl asigură Hermione, deşi pe faţă i se citea şi ei îngrijorarea. O să vezi…

— Doar avem un „Fulger” în echipă, făcu Ron.

— Da, zise Harry, fără convingere, simţind iarăşi junghiul din stomac.

Fu o adevărată binecuvântare când Oliver Baston se ridică în picioare şi strigă:

— Echipă! La culcare!

Harry dormi cât se poate de prost. Mai întâi visă că întârziase şi Baston urla la el: „Unde ai fost până acum? A trebuit să-l folosim pe Neville în locul tău!” Apoi visă că Draco şi întreaga echipă a Viperinilor venise la meci călare pe dragoni. Zbura cu o viteză periculoasă, încercând cu disperare să evite flăcările trimise spre el din gura dragonului călărit de Draco. Imediat îşi dădu seama că nici nu era călare pe „Fulger”. Visă cum se prăbuşea la pământ şi asta îl trezi brusc.

Îi trebuiră câteva secunde ca să îşi dea seama că meciul nu avusese încă loc, că se afla în patul lui, în siguranţă, şi că Viperinilor nu li se va permite niciodată să joace călare pe dragoni. Îi era teribil de sete. Se sculă încetişor şi se duse să-şi toarne un pahar cu apă, din carafa de lângă fereastră.

Împrejurimile castelului erau pustii. Nu sufla nici măcar o boare peste copacii din Pădurea Interzisă. Salcia Bătăuşă stătea neclintită şi părea complet nevinovată. Se părea că erau condiţii perfecte pentru meci.

Harry era gata să se întoarcă în pat, când ceva îi atrase privirile. Pe pajiştea argintie, în lumina lunii, stătea la pândă un fel de animal.

Harry se repezi la noptiera lui, îşi luă ochelarii şi se întoarse la fereastră, să vadă mai bine. Nu se putea! Nu putea să fie Spectrul… Nu acum… Tocmai înainte de meci…

Cercetă din nou împrejurimile castelului şi, după câteva clipe, îl văzu iar. Stătea la marginea pădurii acum… Nu era nici un fel de Spectru sau vreun animal fioros. Era o pisică! Harry răsuflă uşurat, când recunoscu coada vărgată şi portocalie. Era doar Şmecherilă…

Doar Şmecherilă? Harry se uită mai atent, strivindu-şi nasul de fereastră. Şmecherilă stătea pe loc. Harry mai observă şi altceva care se mişca printre copaci.

În următorul moment, îşi făcu apariţia de după copaci, înaintând pe pajişte! Era un câine negru, enorm şi zburlit! Şmecherilă i se alătură şi amândoi îşi continuară drumul pe pajişte. Ce să însemne asta? Cum putea să fie Spectrul, care prevestea moartea lui? Doar îl vedea şi Şmecherilă!

— Ron! şuieră Harry. Ron, trezeşte-te!

— Uh? Ce-i? Încă nici nu s-a luminat de zi… Ce-i cu tine, Harry?

— Hai să vezi ceva…

Harry se duse iar la fereastră. Câinele şi Şmecherilă dispăruseră. Harry se sui pe pervaz, ca să vadă chiar până la intrarea în castel, dar nu erau nici acolo. Unde dispăruseră?

Un sforăit prelung îi zise că Ron adormise la loc.

Când intrară în Marea Sală, a doua zi dimineaţă, echipa Cercetaşilor fu întâmpinată cu aplauze furtunoase. Harry nu se putu abţine să nu zâmbească din toată inima, când văzu că şi cei de la Ochi-de-Şoim şi Astropufii îi aplaudau tot pe ei. Viperinii făcură fel de fel de grimase şi strâmbături, când veniră şi ei la micul dejun. Harry observă că Draco era şi mai palid ca de obicei.

Baston nu mai contenea să-şi invite echipa să mănânce bine, dar el nu se atinse de nimic. Apoi, îi zori spre teren, pentru a vedea care erau condiţiile de joc, înainte de a năvăli toată lumea pe stadion. Ieşiră din Sala Mare în aceleaşi aplauze entuziaste.

— Mult noroc, Harry! îi strigă Cho Chang. Harry simţi cum i se urcă sângele în obraji.

— Aşa… Nici un pic de vânt… Soarele străluceşte puternic, vizibilitatea este perfectă… terenul uscat… Ar trebui să fim mulţumiţi…

Baston făcea paşi mari pe teren, cu toată echipa pe urmele lui. Apoi, văzură uşa castelului deschizându-se şi lumea bulucindu-se spre stadion.

— La vestiare, zise Baston, scurt.

Nimeni nu scoase o vorbă, cât îşi puseră costumele roşii. Harry se întrebă dacă toţi se simţeau ca el: ca şi cum ar fi mâncat ceva care îi picase greu la stomac. În următoarea secundă, Baston zise:

— Gata! E vremea să ieşim pe stadion!

Intrară pe teren într-un vacarm de nedescris. Trei sferturi din public purtau însemnele Cercetaşilor, rozete, steguleţe, costume roşii. Pe pancartele lor şi pe steagul desfăşurat se vedea Leul auriu al Cercetaşilor. Aproape peste tot se vedeau cuvinte de îmbărbătare pentru Cercetaşi: „Victorie pentru Cercetaşii”, „Cupa e a Leului!” Cu toate acestea, existau şi vreo două sute de persoane care arborau culoarea verde a Viperinilor. Şarpele argintiu al Viperinilor strălucea pe zeci de steaguri. Profesorul Plesneală se afla în primul rând, îmbrăcat în verde, ca toată lumea, afişând zâmbetul lui nesuferit.

— Şi iată-i pe Cercetaşi ! strigă Lee Jordan care era comentator, ca de obicei. Potter , Bell , Spinnet , Johnson , Weasley , celălalt Weasley şi Baston . Echipa actuală este considerată drept cea mai bună pe care au avut-o Cercetaşii în ultimii ani şi …

Comentariul lui Jordan fu înecat în huiduielile Viperinilor, din capătul lor de teren.

— Au apărut pe teren şi cei de la Viperini, cu căpitanul lor, Flint. A făcut câteva schimbări de ultimă oră, bazate mai degrabă pe dimensiuni, decât pe pricepere…

Alte huiduieli din partea Viperinilor acoperiră vocea lui Lee Jordan. Harry era însă de aceeaşi părere cu Jordan. Singurul relativ scund din echipă era Draco, în rest, toţi erau nişte matahale.

— Căpitani, daţi mâna unul cu altul! comandă Madam Hooch.

Flint şi Baston se apropiară strângându-şi mâinile cu putere, ca şi cum fiecare ar fi vrut să-i frângă degetele celuilalt.

— Încălecaţi pe mături! zise iar Madam Hooch. Trei… doi… unu!

Şuieratul fluierului ei se pierdu în urale puternice, în timp ce paisprezece mături se înălţau în văzduh. Din cauza vitezei, părul lui Harry flutura spre spate. Cu coada ochiului, îl văzu pe Draco pe urmele lui. Acceleră şi porni să scruteze orizontul în căutarea hoţoaicei aurii.

— Cercetaşii atacă ! Alicia Spinnet se îndreaptă spre porţile Viperinilor … Bravo , Alicia ! Ah , nu ! Mingea este interceptată de Warrington , de la Viperini … Bong ! Ce baloane-ghiulea au trimis Fred şi George Weasley ! Johnson interceptează … Cercetaşii iar în atac ! Hai , Angelina , bravo … Ah , fereşte-te , Angelina , vine un balon-ghiulea drept spre tine … A marcat ! ZECE LA ZERO PENTRU CERCETAŞI !

După ce marcă, Angelina se retrase din preajma porţilor Viperinilor. Marea de costume roşii era în delir.