J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ce pierdere de vreme! zise Hermione. În timpul ăsta puteam să mă pun la punct cu Vraja Veseliei!

Profesoara Trelawney trecu printre mese.

— Vrea cineva să-l ajut să interpreteze ce vede? întrebă ea, în clinchetul brăţărilor de la mână.

— Eu nu! şopti Ron. E evident ce vrea să însemne ce văd eu în globul meu! Că o să fie o ceaţă a naibii diseară!

Harry şi Hermione izbucniră în râs.

— Ei, vă rog, făcu profesoara Trelawney, în timp ce toate capetele se întoarseră spre ei.

Parvati şi Lavander erau de-a dreptul revoltate.

— Perturbaţi undele electromagnetice, le zise profesoara Trelawney şi se apropie de masa lor.

Începu să se uite în globurile lor de cristal. Lui Harry i se strânse inima. Ştia ce avea să urmeze…

— E ceva aici, zise profesoara Trelawney, aplecându-se mult asupra globului de cristal. Se mişcă ceva… Dar ce să fie asta?

Harry putea să parieze pe orice, inclusiv pe mătura lui nepreţuită, că n-avea să urmeze nimic bun. Şi, într-adevăr…

— Oh, dragul meu, începu profesoara Trelawney, uite, se vede mai clar ca niciodată… Of, Doamne… Se apropie de tine… N-a fost nicicând mai aproape… Spec…

— O, nu! sări Hermione. Nu începeţi iar cu Spectrul ăla de doi bani!

Profesoara Trelawney se uită la Hermione cu ochii ei enormi. Parvati şi Lavander şuşotiră ceva între ele şi amândouă o ţintuiră cu privirea pe Hermione. Profesoara Trelawney se ridică în picioare, privind-o foarte supărată pe Hermione.

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, draga mea, dar încă de când ai venit în clasa asta mi-am dat seama că nu ai harul acestei arte divine… Da, nu cred să fi avut vreodată un student cu o minte atât de opacă…

Se făcu brusc tăcere. După un moment, Hermione izbucni:

— Foarte bine! zise Hermione, îndesându-şi în geantă cartea de „Previziuni despre viitor”. Foarte bine! repetă ea, punându-şi geanta pe umăr, mai-mai să-l răstoarne pe Ron. Atunci, renunţ!

Şi, spre uimirea întregii clase, Hermione deschise trapa şi coborî scara, dispărând din raza lor de vedere.

Fură necesare câteva minute bune, pentru ca toată lumea să reuşească să se concentreze din nou. Profesoara Trelawney părea să fi uitat despre Spectrul pe care îl văzuse. Se întoarse brusc şi se îndepărtă de masa la care stăteau Ron şi Harry. Respira greu şi îşi strânse şi mai mult şalul în jurul ei.

— Oooo! exclamă Lavander. Dar, doamnă profesoară, dumneavoastră aţi văzut de mult că Hermione o să ne părăsească! Mai ţineţi minte? „În jurul Paştelui, cineva dintre noi ne va părăsi pentru totdeauna.”

Profesoara Trelawney arboră zâmbetul ei misterios.

— Da, draga mea, am ştiut, într-adevăr, că domnişoara Granger ne va părăsi. Am sperat totuşi că am interpretat greşit semnele… Ochiul Interior poate fi o povară, uneori, ascultaţi-mă pe mine…

Lavander şi Parvati erau impresionate la culme şi se traseră puţin ca să-i facă loc profesoarei Trelawney să se aşeze la masa lor.

— Ce zi a fost asta pentru Hermione! şopti Ron, oarecum cu respect.

— Da, aprobă Harry.

Harry se uită în globul lui de cristal, dar nu văzu nimic mişcându-se. Nimic, în afară de ceaţă. Chiar văzuse profesoara Trelawney Spectrul din nou? Urma să îl vadă şi el? Asta-i mai lipsea, cu finala la Vâjthaţ bătând la uşă…

Sărbătoarea de Paşti nu le tihni. Anul III avea foarte multe teme. Neville Poponeaţă părea la capătul puterilor şi nu era singurul.

— Nici n-avem timp să ne bucurăm de sărbătoarea de Paşti! izbucni Seamus Finnigan într-o după-amiază. Examenele sunt încă departe şi toţi ne-au dat atât de mult de învăţat!

Dar nimeni nu avea atâtea de făcut ca Hermione. Chiar şi fără „Previziuni despre viitor”, tot avea mai multe ore ca oricine. De obicei, era ultima care părăsea camera de zi, târziu în noapte, şi prima care ajungea la bibliotecă, a doua zi. Avea cearcăne mari, ca Lupin, şi mereu părea gata să izbucnească în lacrimi.

Ron luase asupra lui toată greutatea pregătirii noii apărări pentru Hagrid şi Buckbeak. Frunzărea necontenit volume enorme, cum ar fi „Psihologia Hipogrifilor” , „Periculos sau nu ? Un studiu asupra brutalităţii Hipogrifilor” şi altele. Era atât de absorbit de ce făcea, încât uitase să-l mai repeadă până şi pe Şmecherilă.

Harry, pe de altă parte, trebuia să-şi împartă ziua între studiu, antrenament şi discuţii nesfârşite cu Baston, în legătură cu tacticile pe care urmau să le folosească în finală. Meciul dintre Cercetaşi şi Viperini era programat pentru prima sâmbătă de după Paşti. Viperinii conduceau în campionat cu exact două sute de puncte. Asta însemna, cum le amintea Baston ori de câte ori avea prilejul, că trebuiau să-i bată pe Viperini cu mai mult de două sute de puncte. Şi mai însemna că toată greutatea meciului stătea pe umerii lui Harry, fiindcă prinderea hoţoaicei aurii însemna deja o sută cincizeci de puncte.

— Asta înseamnă, îi tot repeta el lui Harry, că trebuie să prinzi hoţoaica numai şi numai după ce am marcat peste cincizeci de puncte, altfel câştigăm meciul, dar pierdem cupa! Deci, Harry, trebuie să prinzi hoţoaica numai dacă…

— Gata, Oliver, am înţeles! urlă Harry.

Toată casa Cercetaşilor era obsedată de meciul care se apropia. Nu mai câştigaseră cupa la Vâjthaţ de când legendarul Charlie Weasley (unul dintre fraţii mai mari ai lui Ron) jucase pe post de căutător.

Dar Harry se îndoia că exista cineva, chiar şi Baston, care să dorească mai mult ca el însuşi să câştige. Râca dintre el şi Draco era mai mare ca oricând. Draco încă îi mai purta pică pentru pumnul de noroi aruncat în faţă, la conacul „Urlet în noapte”, de la Hogsmeade. Şi era cu atât mai turbat împotriva lui Harry, cu cât acesta reuşise — nu se ştia cum — să scape nepedepsit de profesorul Plesneală. Pe de altă parte, Harry nu îi putea ierta faptul că îl sabotase la jocul contra Ochilor-de-Şoim. Dar cel mai mult şi mai mult, Harry dorea să i-o plătească pentru ce îi făcuse Draco lui Hagrid şi lui Buckbeak. Vroia să îl învingă pe Draco în faţa întregii şcoli.

Nimeni nu îşi amintea să mai fi existat vreun meci care să fie aşteptat cu atâta emoţie. La sfârşitul sărbătorilor de Paşte, tensiunea dintre cele două echipe, şi implicit dintre cele două case, ajunsese la punctul maxim. Izbucneau pe coridoare mici conflicte între Viperini şi Cercetaşi din te miri ce, toate culminând cu internarea în aripa spitalului a unui Cercetaş din anul IV şi a unui Viperin din anul VI, din ale căror urechi ieşeau necontenit lipitori.

Harry resimţea foarte tare atmosfera încărcată. Nu putea să meargă pe coridoare, fără ca vreun Viperin să nu încerce să-i pună piedică. Grabe şi Goyle apăreau din senin, oriunde s-ar fi dus Harry, şi se retrăgeau dezamăgiţi, când îl vedeau pe Harry înconjurat de multă lume. Baston ordonase ca Harry să fie însoţit pretutindeni, în cazul în care Viperinii ar fi încercat să-l scoată din acţiune. Întreaga casă a Cercetaşilor era atât de entuziasmată de acest lucru, încât Harry avea mereu dificultăţi să ajungă la timp la ore, fiind înconjurat de un alai vesel şi zgomotos. Mai mult decât siguranţa personală, pe Harry îl preocupa siguranţa măturii sale „Fulger”. Când nu zbura pe ea, o încuia cu grijă în cufărul său şi adesea se repezea în pauze să vadă dacă era tot acolo.

În camera de zi a Cercetaşilor, orice altă activitate fu abandonată în noaptea dinaintea meciului. Chiar şi Hermione îşi puse cărţile la o parte.