J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry mai fusese în biroul lui Plesneală numai o singură dată şi atunci abia scăpase cu faţa curată. Între timp, Plesneală mai achiziţionase nişte monstruozităţi şi scârboşenii, care stăteau în borcane orânduite pe rafturile din spatele biroului. Borcanele străluceau în lumina focului din cămin, reflectând şi mai bine conţinutul lor, ceea ce sporea atmosfera de teroare resimţită de Harry.

— Şezi! comandă Plesneală.

Harry se aşeză, dar Plesneală continuă să rămână în picioare.

— Domnul Reacredinţă, începu el, a venit la mine cu o poveste foarte stranie, Potter…

Harry tăcu mâlc.

— Mi-a spus că a dat de Ron Weasley pe dealul pe care se află conacul bântuit şi părea să fie singur…

Harry tot nu zise nimic.

— Domnul Reacredinţă mi-a spus în continuare că, în timp ce stătea de vorbă cu Weasley, un pumn de noroi l-a lovit în ceafă. Ei, Potter, cum crezi tu că a fost posibil un asemenea lucru?

Harry încercă să pară cât se poate de surprins.

— De unde să ştiu eu, domnule profesor?

Plesneală îl privi fix în ochi, vreme îndelungată, ca şi cum Harry ar fi fost un Hipogrif, care trebuia să fie îmblânzit. Harry se strădui din greu să nu clipească.

— Apoi, domnul Reacredinţă, adăugă Plesneală maliţios, a văzut o stranie apariţie. Ştii care anume?

— Nu, zise Harry, încercând să facă o faţă nu numai nevinovată, dar şi curioasă.

— Era capul tău, Potter. Plutind în aer! Se lăsă o tăcere cumplită.

— Mai bine s-ar duce să-l consulte Madam Pomfrey, începu Harry. Dacă a început să aibă vedenii din astea…

— Oare ce făcea capul tău, Potter, în Hogsmeade? întrebă Plesneală, fără să ridice vocea. Doar capului tău nu-i este permis să meargă la Hogsmeade…

— Ştiu asta, zise Harry, încercând să-şi păstreze calmul. Se pare că Draco a avut haluci…

— N-A AVUT NICI UN FEL DE HALUCINAŢIE! urlă Plesneală, ieşindu-şi din fire. Dacă a văzut capul tău acolo, înseamnă că şi restul trupului era tot pe dealul cu pricina !

— Am fost în Turnul Cercetaşilor, zise Harry, aşa cum aţi spus…

— Poate cineva să confirme acest lucru?

Buzele subţiri ale lui Plesneală se curbară într-un zâmbet ameninţător şi îşi puse mâinile pe braţele fotoliului în care stătea Harry, astfel încât feţele li se apropiaseră foarte tare.

— Aşa, deci, o lume întreagă, de la Ministrul Magiei în jos, face tot posibilul să-l păzească pe faimosul Harry Potter de furia lui Sirius Black, dar celebrul Harry Potter se poartă ca şi cum s-ar conduce după propriile sale reguli! Să-şi spargă capetele oamenii de rând ca să-l protejeze cât mai bine, nu nemaipomenitul Harry Potter, care face ce ştie şi se duce unde vrea, fără să se gândească la consecinţe!

Harry nu scoase un cuvânt. Plesneală încerca să îl provoace, ca să îl facă să mărturisească. Nu trebuia să-i dea satisfacţia asta, doar nu avea nici o dovadă… încă…

— Semeni leit cu tatăl tău, Potter, zise Plesneală, cu ochii îngustaţi de ură. Şi el afişa o aroganţă dusă la extrem. Cu ceva talent la Vâjthaţ, ne privea de sus pe noi, ceilalţi. Se plimba ţanţoş, înconjurat de liota lui de prieteni. Da, o asemănare izbitoare… Arogant şi…

— Tatăl meu nu era arogant ! zise Harry, nemaiputându-se stăpâni. Şi nici eu nu sunt!

— Nici el nu ţinea cont de reguli, ca şi tine, continuă Plesneală, profitând de avantajul pe care îl obţinuse şi foarte satisfăcut că îl enervase pe Harry. Regulile erau pentru muritorii de rând, nu pentru stelele din sport. Conta numai cine câştiga cupa la Vâjthaţ. Avea capul atât de plin de fumuri, încât…

— GURA!

Harry zvâcni în picioare. Nu mai simţise o asemenea ură clocotind în pieptul lui, din seara aceea nefastă, în casa de pe Aleea Boschetelor. Nu îi păsa că faţa lui Plesneală se făcuse lividă şi că scăpăra scântei din ochi.

— Cum mi-ai spus , Potter ?

— V-am spus să nu mai ziceţi minciuni despre tatăl meu! strigă Harry. Ştiu adevărul, e bine? Ştiu că v-a salvat viaţa! Domnul profesor Dumbledore mi-a spus! N-aţi mai fi azi aici, dacă nu era tatăl meu!

Faţa palidă a lui Plesneală căpătă acum culoarea laptelui stricat.

— Ţi-a spus cumva şi cum de a ajuns să mă salveze? şuieră el. Sau a considerat detaliul ăsta prea şocant pentru urechile sensibile ale celebrului Potter?

Harry îşi muşcă buzele. Nu ştia cum se întâmplase şi nu era dispus să recunoască acest lucru. Plesneală însă ghicise adevărul.

— N-aş vrea să-ţi faci o idee… greşită despre tatăl tău, zise el, rânjind maliţios. Crezi că a dat dovadă de vreun act de eroism? Atunci să-ţi spun eu cum a fost! Preţiosul tău tată, împreună cu inteligenţii lui prieteni, mi-au jucat o festă foarte amuzantă , după ei, desigur, care m-ar fi putut costa viaţa, dacă tatălui tău nu i s-ar fi făcut frică în ultimul moment. N-a fost nici un gest de eroism, şi-a salvat lui pielea, de fapt. Dacă ar fi continuat farsa, cu siguranţă că ar fi fost eliminat de la Hogwarts!

Plesneală rânji, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi.

— Întoarce-ţi buzunarele pe dos, Potter! ordonă el, deodată. Harry nu făcu nici o mişcare. Îşi simţea sângele pulsându-i în urechi.

— Întoarceţi buzunarele pe dos, Potter, sau te duc la domnul director! Imediat!

Alb de spaimă, Harry scoase din buzunar păcălelile pe care le cumpărase din magazinul lui Zonko şi „Harta Ştrengarilor”.

Plesneală se repezi la punga cu şmecherii.

— Mi le-a dat, Ron, zise Harry, rugându-se să-l poată întâlni pe Ron, înainte ca acesta să dea ochii cu Plesneală. Mi le-a adus data trecută când a fost la Hogsmeade…

— Aşa, deci… Şi le-ai purtat în buzunar de atunci… Înduioşător! Şi asta, ce-i?

Plesneală luase în mână harta. Harry încercă să pară cât mai impasibil.

— O bucată de pergament! ridică el din umeri. Plesneală o întoarse pe toate părţile, cu ochii la Harry.

— Probabil că n-ai nevoie de bucata asta de pergament gol , nu? Ce-ar fi să o arunc? făcu Plesneală, cu ochii ţintă la Harry şi întinse mâna spre foc.

— Nu! strigă Harry.

— Aha! Deci este alt… cadou preţios de la domnul Weasley, nu? Sau este… altceva? O scrisoare, poate, scrisă cu cerneală invizibilă… Sau instrucţiuni despre felul în care poţi ajunge la Hogsmeade, fără să dai ochii cu Dementorii…

Harry clipi de mai multe ori. Ochii lui Plesneală radiau de fericire.

— Să vedem… Ia să cercetăm noi, murmură Plesneală, scoţându-şi bagheta din buzunar şi netezind harta pe birou. Dezvăluieşte-ţi secretul ! mai zise el, atingând pergamentul cu bagheta.

Nu se întâmplă nimic. Harry îşi încleştă pumnii pentru a-şi opri tremurul mâinilor.

— Arată-te ! zise Plesneală, lovind mai tare pergamentul. Pergamentul rămase tot alb. Harry respiră adânc, de câteva ori, încercând să-şi păstreze calmul.

— Profesorul Plesneală , care predă la Hogwarts , îţi comandă să-i arăţi ce secret ascunzi ! mai zise el, izbind pergamentul cu bagheta.

Ca şi cum o mână invizibilă ar fi început să scrie, pe pergament apăru următorul text: „Domnul zis Lunaticul îl felicită pe domnul Plesneală pentru măiestria lui şi îl roagă să nu-şi mai bage nasul în treburile altora” .

Plesneală îngheţă. Harry se holba la mesajul care apăruse pe pergament şi care continuă în acelaşi stil: „Domnul Corn este de acord cu domnul Lunaticul . Ar vrea doar să adauge că domnul Plesneală este un ţap troglodit ! ”