J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry reuşi să-l bage pe Neville în camera de zi şi apoi să-l păcălească, zicându-i că se duce să ia lucrarea de la bibliotecă, unde o lăsase în seara precedentă. Scăpând de privirile bănuitoare ale trolilor, Harry scoase iar harta şi o ţinu aproape de ochi.

Culoarul de la etajul trei părea pustiu. Harry aruncă o privire pe hartă şi constată cu uşurare că punctuleţul etichetat „Severus Plesneală” era deja în biroul său. Deschise cocoaşa statuii şi îşi dădu drumul pe panta de piatră, la capătul căreia îl aştepta geanta lui. Şterse „Harta Ştrengarilor”, apoi o luă la fugă spre pivniţa de la „Lorzii mierii”.

Harry, ascuns complet privirilor de pelerina lui, intră în magazinul de dulciuri şi se duse drept la Ron, împungându-l în spate cu degetul.

— Sunt eu, îi şopti Harry.

— De ce ai întârziat atât? şuieră Ron.

— Se învârtea Plesneală pe acolo…

Ieşiră în strada principală.

— Mai eşti lângă mine? şopti Ron, din colţul gurii. E o senzaţie aşa de ciudată…

Se duseră la poştă. Ron se prefăcu ocupat cu o scrisoare către Bill, fratele lui, din Egipt, pentru ca Harry să aibă timp să se uite în jur.

Bufniţele — cel puţin trei sute la număr — priveau în jos, spre el. Fel de fel de bufniţe, de la cele mai mari la unele minuscule, şi de toate culorile. Văzu şi bufniţe NEL („Numai Expediţii Locale”), atât de mici, încât ar fi încăput în palma lui Harry.

Se duseră apoi la magazinul lui Zonko, atât de aglomerat, încât lui Harry îi trebui toată îndemânarea din lume să nu dea peste cineva şi să creeze panică. Erau acolo trucuri şi păcăleli care ar fi satisfăcut până şi cele mai grozave fantezii ale lui Fred şi George. Harry îi spuse lui Ron ce vrea să îi cumpere şi lui şi îi pasă pe sub pelerină nişte monede de aur. Părăsiră magazinul cu fondurile subţiate bine de tot, dar cu buzunarele pline de bombe cu bălegar, bomboane care produceau sughiţul, săpunuri în formă de broaşte şi ceşcuţe de ceai, care te muşcau de nas.

Ziua era superbă şi adia un vât plăcut. Nici unul dintre ei nu avea chef să stea între patru pereţi, aşa că trecură de „Trei mături” şi se îndreptară spre „Urlet în noapte”, cel mai bântuit conac din Marea Britanic Conacul se afla pe un deluşor, dominând sătucul, şi părea straniu, chiar şi la lumina zilei, cu ferestrele lui mari şi cu grădina plină de buruieni.

— Chiar şi fantomele de la Hogwarts o evită, îi spuse Ron lui Harry, pe când se sprijineau de gard şi se uitau în sus, la clădire. Nick Aproape-Făr-de-Cap mi-a zis că a auzit că fantomele de aici sunt foarte neprietenoase. Nimeni nu poate intra înăuntru. Fred şi George au încercat, desigur, dar toate intrările sunt zidite.

Încălzit de urcuş, Harry tocmai se gândea să-şi scoată pentru câteva clipe pelerina, când auziră voci în apropiere. Cineva urca dealul, din partea opusă lor. Ceva mai târziu, îşi făcu apariţia Draco, însoţit de nelipsiţii Crabbe şi Goyle. Vocea care se auzise era a lui Draco.

— Trebuie să primesc cât de curând o bufniţă de la ţaţa, care s-a dus la audiere contra lui Buckbeak şi Hagrid, ca să le explice cum nu mi-am putut eu folosi mâna trei luni…

Crabbe şi Goyle mustăciră.

— Tare aş vrea să-l ascult pe blegul ăla, păros, ce apărare şi-a construit… Hipogriful e ca şi mort!

Deodată, Draco îl observă pe Ron. Faţa i se destinse într-un zâmbet răutăcios.

— Ce faci aici, Weasley?

Şi Draco se uită la conacul de pe deal.

— Bănuiesc că ţi-ar plăcea să locuieşti aici, nu-i aşa, Weasley? Ai avea şi tu dormitorul tău… Am auzit că dormiţi toţi într-o cameră, aşa e?

Harry îl apucă pe Ron de robă, ca să-l oprească să sară la gâtul lui Draco.

— Lasă-l în seama mea, îi şopti el lui Ron.

Era şi păcat să fi pierdut o astfel de ocazie. Harry se duse în spatele celor trei, se aplecă şi luă un pumn de noroi de pe jos.

— Tocmai vorbeam despre prietenul tău, Hagrid, continuă Draco să îl sâcâie pe Ron. Ne imaginam ce-o să spună el în apărarea Hipogrifului… Crezi că o să plângă, când o să-i taie Hipogrifului…

PLEOŞC!

Draco sări ca muşcat de şarpe, când fu împroşcat cu noroi, de la spate. Din părul lui blond se scurgeau picături negre şi lipicioase.

— Ce se…

Ron trebui să se ţină de gard, ca să nu se tăvălească pe jos de râs. Toţi trei priviră speriaţi în jur, în timp ce Draco încerca să-şi curăţe părul.

— Ce-a fost asta? Cine a aruncat în mine cu noroi?

— Cam bântuit locul ăsta, nu? zise Ron, cu aerul unuia care comentează vremea.

Crabbe şi Goyle erau de-a dreptul speriaţi. Muşchii lor nu făceau doi bani în faţa unor fantome. Draco se uita înnebunit la peisajul pustiu din jurul lui. Harry făcu un pas spre o băltoacă din mijlocul drumului, plină de melci fără carapace.

PLEOŞC!

De data asta, avură parte de câţiva melci şi Crabbe şi Goyle. Goyle sărea într-un picior, încercând disperat să dea la o parte melcii, de pe ochii lui mici şi răi.

— A venit din direcţia asta, zise Goyle, arătând spre un punct aflat la aproximativ doi metri în dreapta lui Harry.

Crabbe înaintă orbeşte, cu mâna întinsă, ca un zombi. Harry se feri din calea lui, luă un băţ şi îi altoi câteva pe spinare. Harry râse pe înfundate, când Crabbe făcu o piruetă aproape completă, încercând să vadă cine îndrăznise. Cum prin apropiere nu se vedea decât Ron, Crabbe se îndreptă ca un tanc spre el, dar Harry îi puse o piedică. Crabbe se împiedică, iar piciorul lui mare cât o lopată călca pe tivul pelerinei lui Harry. Aceasta se dădu la o parte, făcându-i pe Draco să se holbeze îngrozit.

— AAAAAH! urlă el şi toţi trei o luară la fugă, în josul dealului.

Harry îşi aranja iar pelerina, dar fără nici un rost, acum.

— Harry! se sperie Ron. Du-te repede înapoi la castel, dacă apucă Draco să spună cuiva…

— La revedere, zise Harry şi o luă la fugă spre centrul satului.

O să creadă Reacredinţă că ce văzuse fusese adevărat? O să-l creadă cineva pe Draco? Nimeni nu ştia despre pelerina lui… Nimeni, în afară de Dumbledore… Lui Harry i se strânse stomacul. Dumbledore o să ştie ce s-a întâmplat, cu siguranţă, dacă apuca Draco să spună cuiva…

Ajunse la „Lorzii mierii”, apoi în pivniţă, înainte, prin tunelul strâmt, pe panta de piatră şi afară, prin cocoaşa statuii. Îşi scoase pelerina şi o luă la fugă pe culoar, cât de tare era în stare…

Dacă ajungea Draco înaintea lui? Cât i-ar fi luat până să găsească un profesor? Sufla din greu, simţind o durere ascuţită în partea dreaptă. Trebuia să lase pelerina acolo, fiindcă l-ar fi dat de gol dacă Draco ajungea să spună totul unui profesor. O ascunse într-un colţ întunecos, apoi începu să urce panta de piatră. Urca repede. Din cauza transpiraţiei mâinile îi alunecau pe piatra netedă. Ajunse în sfârşit în cocoaşa statuii şi o deschise. Se strecură afară. Imediat după ce puse la loc cocoaşa statuii cu un ochi, Harry auzi paşi grăbiţi pe culoar.

Era Plesneală. Se apropie de Harry în fugă şi se opri în faţa lui.

— Aşa, deci, făcu el.

Pe faţa lui se citea un imens triumf. Harry încercă să o facă pe nevinovatul, deşi era cât se poate de conştient că avea faţa transpirată şi mâinile pline de noroi. Şi le ascunse repede în buzunare.

— Vino cu mine, Potter! zise Plesneală.

Harry coborî scările în urma lui Plesneală, încercând să-şi şteargă mâinile de haine, fără să vadă profesorul. Coborâră în pivniţă şi ajunse în biroul lui Plesneală.