J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry acceleră. La fel făcu şi Cho, foarte jos, în comparaţie cu Harry, care avea astfel un mare avantaj. Mai avea puţin şi punea mâna pe hoţoaica aurie, când…

— Oh! făcu Cho, arătând în depărtare.

Distras de strigătul ei, Harry privi în direcţia arătată de Cho.

Trei Dementori înalţi, acoperiţi cu glugi negre, priveau spre el.

Nu mai pierdu nici o clipă. Scoase repede bagheta şi zise:

— Expecto patronum !

Ceva argintiu, o siluetă enormă, apăru la capătul baghetei sale. Ştia că reuşise, dar nu se opri să vadă ce se întâmpla cu Dementorii. Cu mintea surprinzător de limpede, Harry privea înainte. Mai avea puţin. Întinse mâna şi abia avu timp să prindă mingiuţa care se zbătea neputincioasă.

Se auzi fluierul lui Madam Hooch. Harry se întoarse şi imediat fu asaltat, pur şi simplu, de şase siluete în costume roşii. Întreaga echipă îl îmbrăţişa, gata să-l dea jos de pe mătură. De jos se auzeau uralele înnebunite ale Cercetaşilor.

— Ăsta-i Harry! striga Baston. Aşa te vreau!

Alicia, Angelina şi Katie îl sărutau, iar Fred îl prinsese de gât şi îl strângea atât de tare, încât i se părea că în curând capul urma să i se desprindă de trup. Îmbulzindu-se care mai de care, echipa Cercetaşilor reuşi să aterizeze cu bine. Harry descăleca de pe mătură şi văzu un grup de suporteri, cu Ron în frunte, alergând spre el. Până să se dezmeticească, mulţimea îl înghiţise cu totul.

— Da! striga Ron, ridicând mâna lui Harry. Da! Da! Da!

— Bravo, Harry! îl felicită Percy. Zece galeoni pentru mine! Mă duc să văd unde este Luminiţa, scuză-mă…

— Bravo, Harry! urlă şi Seamus.

— Îngrozitor de frumos! tună şi Hagrid peste capetele mulţimii.

— Un Patronus de zile mari! auzi Harry în ureche.

Se întoarse şi îl văzu pe profesorul Lupin, care era în egală măsură impresionat şi încântat.

— Dementorii nu m-au afectat în nici un fel! se bucură Harry. N-am simţit nimic!

— Asta fiindcă… nu erau Dementori, îi zise profesorul Lupin. Vino să vezi…

Îl duse pe Harry spre marginea stadionului.

— L-ai speriat de moarte pe domnul Draco Reacredinţă! râse Lupin.

Harry se uită mirat. Unul peste altul, la pământ, chinuindu-se să îşi descâlcească robele negre, se aflau Draco, Crabbe, Goyle şi Marcus Flint, căpitanul echipei Viperinilor. Se părea că Draco stătuse pe umerii lui Goyle. Deasupra tuturor, spumegând de furie, se afla profesoara McGonagall.

— O măgărie fără margini! striga ea. O încercare laşă şi demnă de dispreţ de a distrage atenţia căutătorului Cercetaşilor! Sunteţi pedepsiţi, iar casa Viperinilor pierde cincizeci de puncte! O să vorbesc şi cu profesorul Dumbledore despre asta, nici o grijă! Aha, uite-l că vine chiar acum!

Dacă mai lipsea ceva ca victoria şi bucuria Cercetaşilor să fie depline, atunci ce păţise Draco era chiar sarea şi piperul! Ron apăruse lângă Harry şi amândoi se prăpădeau de râs, văzându-i cum se chinuie să scape de robe. Draco reuşise cu chiu cu vai, dar Goyle încă se mai zbătea în roba neagră.

— Hai, Harry, zise George. Urmează petrecerea Cercetaşilor! În camera de zi!

— Vin! zise Harry, mai fericit ca nicicând în viaţa lui. Echipa Cercetaşilor, încă în costumele roşii, deschidea drumul prin mulţime, îndreptându-se spre castel.

Harry se simţea ca şi cum deja câştigaseră cupa la Vâjthaţ. Petrecerea ţinu până târziu în noapte. Fred şi George dispărură o perioadă, după care se întoarseră cu braţele pline de Berezero şi fel de fel de dulciuri.

— De unde le-aţi luat? Cum? întrebă Angelina Johnson, când George începu să împrăştie broscuţe de mentă peste capetele mulţimii.

— Cu un mic ajutor din partea celor patru: Lunaticul, Şobo, Amprentă şi Corn! şopti Fred la urechea lui Harry.

O singură persoană nu luă parte la petrecere: Hermione. Stătea într-un colţ şi, oricât de incredibil ar părea, se chinuia să citească „Viaţa domestică şi moravurile Încuiaţilor din Marea Britanie” .

Harry se ridică de la masă, unde Fred şi George începuseră să jongleze cu sticle de Berezero, şi se duse la ea.

— Ai fost la meci? o întrebă Harry.

— Cum să nu? sări Hermione, cu o voce straniu de piţigăiată şi ferindu-se să-l privească în ochi. Sunt foarte bucuroasă că am câştigat. Tu ai fost grozav, Harry, dar trebuie să citesc cartea asta până luni…

— Hai, Hermione, hai să guşti şi tu ceva, o rugă Harry, privind îngrijorat totuşi la Ron şi întrebându-se dacă era suficient de bine dispus, ca să îngroape securea războiului.

— Nu pot, Harry, mai am patru sute douăzeci şi două de pagini de citit, zise Hermione, părând că intrase în panică deja. Oricum… lui nu i-ar conveni să vin şi eu…

Şi se uită spre Ron. N-avea nici un rost să mai insiste, mai ales că Ron se trezi tocmai atunci să zică, maliţios:

— Dacă bietul meu şobolan nu ar fi fost mâncat , tare s-ar mai fi bucurat de musculiţele astea de ciocolată! Se dădea în vânt după ele!

Hermione izbucni în lacrimi. Până să apuce Harry să o consoleze cumva, Hermione se ridică, îşi luă cartea sub braţ şi urcă în fugă scările spre dormitorul fetelor.

— De ce nu te împaci cu ea? îl întrebă Harry pe şoptite.

— Nu vreau! zise Ron încăpăţânat. Măcar să fi dat vreun semn că îi pare rău sau că ştie că a greşit… Dar ea se poartă ca şi cum Pungaşul ar fi în vacanţă sau mai ştiu eu unde!

Petrecerea se termină numai când apăru pe nepusă-masă profesoara McGonagall la ora unu noaptea, în halatul ei ecosez şi cu părul prins în fileu, trimiţându-i la culcare. Harry şi Ron urcară scările spre dormitor, încă discutând fazele meciului. În cele din urmă, obosit-mort, Harry trase paravanul din jurul patului său şi adormi aproape instantaneu…

Avu un vis foarte straniu. Se făcea că se plimba printr-o pădure, cu „Fulger” pe umăr, pe urmele unei siluete argintii, pe care o observa doar din când în când, printre copacii şerpuitori. Dorind să o ajungă din urmă, Harry grăbi pasul, dar tot aşa făcu şi năluca… Harry începu să alerge şi în faţa lui auzi tropote de copite. Apoi, la o cotitură, se deschise o poieniţă şi…

— AUUUUUUU! NUUUUUUU!

Harry sări în capul oaselor, ca şi cum cineva l-ar fi lovit în faţă. Dezorientat, într-un întuneric deplin, Harry se împiedică în propriile lui haine şi auzi paşi dincolo de paravan. Din colţul celălalt al camerei se auzi vocea speriată a lui Seamus Finnigan:

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Lui Harry i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se. În cele din urmă, reuşi să găsească deschizătura dintre draperii şi le trase la o parte, moment în care Dean Thomas aprindea lumina.

Ron stătea în vârful patului, cu hainele alături şi cu o expresie de groază întipărită pe chip.

— Black! Sirius Black! Cu un cuţit! reuşi el să zică.

— Cum ?

— Da! Aici! Adineauri! A sfâşiat draperiile de la pat! M-a trezit din somn!

— Ron, eşti sigur că n-ai visat? îl întrebă Dean.

— Uită-te şi tu la draperii! A fost aici, aşa cum v-am spus!

Se sculară cu toţii din paturi şi se repeziră în jos, pe scările în spirală. În spatele lor, se auziră alte uşi deschizându-se şi voci speriate:

— Cine a ţipat?

— Ce faceţi?

Camera de zi era slab luminată de focul care abia mai pâlpâia. Peste tot nu se vedeau decât resturile de la petrecere şi nimic altceva.