J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry era convins şi el că Şmecherilă îl înfulecase pe Pungaşul, dar când încercă să îi explice Hermionei că totul mergea în direcţia aceea, Hermione se supără şi pe Harry.

— Foarte bine, zise ea, n-ai decât să ţii cu el. Mai întâi „Fulger”, apoi Şmecherilă, totul numai din vina mea, nu-i aşa? Lasă-mă în pace, Harry, am o groază de învăţat!

Ron era foarte afectat de pierderea şobolanului său.

— Hai, Ron, încerca să-l îmbărbăteze Fred, mereu te plângeai de cât de plictisitor era Pungaşul. Era atât de bătrân, încât îşi pierduse şi culoarea. Oricum, era pe ducă, bietul de el. Poate că e mai bine că a murit repede şi nu s-a chinuit. O înghiţitură — HLAP! — şi gata! Cred că nici n-a simţit.

— Fred! exclamă Ginny indignată.

— Aşa e, Ron, interveni şi George. Doar tu singur ai spus că nu făcea altceva decât să doarmă şi să mănânce.

— L-a muşcat odată pe Goyle, zise Ron, necăjit, şi ne-a scăpat de Goyle, îţi aminteşti, Harry?

— Da, aşa e, admise Harry.

— Momentul lui de glorie, zise Fred, nefiind în stare să păstreze o faţă serioasă. Fie ca cicatricea de pe degetul lui Goyle să ne amintească întotdeauna de el. Lasă, Ron, o să-ţi cumperi alt şobolan, când te mai duci la Hogsmeade. Ce rost are să-l jeleşti atât?

Străduindu-se din toate puterile să-l consoleze pe Ron, Harry îl convinse să vină şi el la ultimul antrenament de Vâjthaţ, înaintea meciului cu Ochi-de-Şoim, iar la sfârşitul antrenamentului putea să încalece şi el pe „Fulger”. Asta păru să îl facă pe Ron să uite pentru o clipă de Pungaşul („Excelent! Şi pot să încerc să marchez şi câteva goluri?”) Şi astfel, plecară amândoi spre terenul de Vâjthaţ.

Madam Hooch, care era mereu prezentă la antrenamente, ca să-l supravegheze pe Harry, a fost şi ea impresionată de „Fulger”, ca toţi ceilalţi. L-a examinat amănunţit înainte de decolare şi le-a împărtăşit părerea ei autorizată.

— Ce echilibru are! Dacă seria „Nimbus” are vreun defect, atunci ăsta e! După câţiva ani de folosinţă, trage spre coadă. I-au modernizat şi mânerul, mult mai elegant ca la „Curatlună 7”, îmi aminteşte de vechiul model „Săgeata de Argint”… Păcat că nu se mai fac şi azi… Ce mătură! Pe ea am învăţat eu să zbor…

Şi Madam Hooch continuă în nota asta o vreme, până când Baston interveni:

— Păi, Madam Hooch… dacă nu vă supăraţi, lăsaţi-l pe Harry să-şi încerce noua mătură. Trebuie să se obişnuiască puţin cu ea…

— Oh, sigur, zise Madam Hooch. Poftim, Potter. Eu stau aici, cu Weasley…

Ea şi Ron ieşiră de pe teren, aşezându-se în tribună, iar echipa Cercetaşilor se adună în jurul lui Baston, pentru a primi ultimele instrucţiuni pentru meciul de a doua zi.

— Harry, am aflat pe cine vor folosi Ochi-de-Şoim drept căutător! Cho Chang, o fată din anul IV, drăguţă-foc… Am sperat să nu fie în formă, să nu-şi fi revenit după accidentul suferit la antrenament, zise Baston, fără să îşi poată ascunde dezamăgirea că Cho Chang se refăcuse. Pe de altă parte, zboară pe o „Cornet 260”, o joacă pe lângă „Fulger”!

Mai privi o dată cu admiraţie la mătura lui Harry, apoi îi îndemnă:

— Gata! Acum, hai să ne antrenăm!

În cele din urmă, Harry încălecă pe „Fulger” şi se înălţă în aer.

Era mai grozav decât îşi imaginase el. „Fulger” reacţiona la cea mai mică manevră. Părea să îi citească gândurile mai degrabă, decât îi asculta comenzile.

Se înălţă atât de sus, încât iarba de pe stadion abia se mai ghicea numai după culoarea ei întunecată. Harry făcu un viraj atât de brusc, încât Alicia Spinnet scoase un ţipăt speriat, după care se redresa imediat în zbor lin. Apoi, Harry coborî brusc, încât aproape că atinse iarba cu călcâiele, după care se ridică iar repede în aer, la treizeci, patruzeci, cincizeci de metri…

— Harry, dau drumul la hoţoaică! strigă Baston.

Harry se întoarse şi fugi din faţa unui balon-ghiulea, până în faţa porţii. Îl evită cu multă uşurinţă şi imediat observă hoţoaica aurie, făcându-şi apariţia din spatele lui Baston. Se repezi spre ea şi, în mai puţin de zece secunde, o şi avea în palmă.

Toată echipa izbucni în aplauze frenetice. Harry dădu drumul la hoţoaică, îi lăsă un avans, apoi se repezi iar după ea, unduind printre coechipieri. Harry o observă curând, lângă genunchiul lui Katie Bell, se îndreptă spre ea şi o prinse din nou.

A fost cel mai grozav antrenament de până atunci. Toată echipa, inspirată de prezenţa lui „Fulger”, execută toate manevrele fără nici o greşeală. Când aterizară, Baston nu mai găsi absolut nimic de criticat, ceea ce, aşa cum bine sublinie George Weasley, era pentru prima oară.

— Nu văd ce ne-ar putea opri mâine! exclamă Baston. Numai dacă… Harry, ai rezolvat problema cu Dementorii?

— Da, zise Harry cam fără tragere de inimă, gândindu-se la ce Patronus produsese el şi dorind ca acesta să fi fost mult mai puternic.

— Dementorii n-or să-şi mai facă apariţia, Oliver, zise Fred, sigur de el. Dumbledore a luat cele mai drastice măsuri!

— Să sperăm, zise Baston. Mult noroc mâine şi acum, spre turn!

— Eu mai rămân puţin, îi zise Harry lui Baston. I-am promis lui Ron că îl las să încalece pe „Fulger”!

În timp ce toată echipa se îndrepta spre vestiare, Harry se duse spre Ron, care şi sărise parapetul, iar acum se afla pe teren. Madam Hooch adormise pe scaunul ei.

— Poftim! zise Harry, întinzându-i mătura lui Ron.

Ron, în plin extaz, încălecă mătura şi zbură prin noaptea care se lăsa, în timp ce Harry se duse la marginea terenului, ca să îl vadă mai bine pe Ron. Noaptea se lăsase bine, când Madam Hooch se trezi în scaunul ei. Îi certă că o lăsaseră să doarmă atât şi îi zori spre castel.

Harry îşi luă mătura pe umăr şi împreună cu Ron se îndreptară spre castel, discutând aprins despre performanţele super-măturii, fenomenala ei acceleraţie şi virajul aproape în loc.

Erau la jumătatea drumului spre castel, când Harry observă ceva care îi făcu inima să-i sară de la locul ei: doi ochi sclipind în întuneric.

Harry se opri, cu inima bătând să-i spargă pieptul.

— Ce-i? întrebă Ron.

Harry arătă în direcţia ochilor. Ron întinse bagheta şi zise:

— Lumos !

Un fascicul luminos apăru la capătul baghetei şi căzu pe iarbă, apoi se ridică, luminând crengile unui copac. Acolo, printre frunzele moarte stătea ghemuit Şmecherilă.

— Dă-te jos! urlă Ron şi se aplecă să ia o piatră de pe jos. Dar înainte de a face ceva cu ea, Şmecherilă se făcu nevăzut, dintr-o singură zvâcnire din uriaşa coadă, portocalie şi vărgată.

— Vezi? se revoltă Ron. Îl lasă să umble tot aşa, de capul lui! Probabil că-şi clăteşte gâtlejul după Pungaşul cu niscaiva păsărele…

Harry nu zise nimic, ci respiră uşurat. Pentru o clipă se temuse că ochii aceia aparţineau Spectrului. Porniră iar la drum, spre castel. Până ajunseră la intrarea castelului, luminată ca ziua, Harry nu mai vorbi cu Ron, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga.

Harry luă micul dejun de a doua zi împreună cu toţi băieţii din dormitor, care erau de părere că „Fulger” merita o gardă de onoare. Când intră în Sala Mare, cu „Fulger” pe umăr, toate capetele se întoarseră spre Harry, toţi murmurând cu admiraţie. Harry observă cu o foarte mare satisfacţie că Viperinilor li se lungise faţa de un cot.