J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ron, chiar eşti sigur că n-ai visat?

— L-am văzut, credeţi-mă!

— Ce-i cu zgomotul ăsta?

— Profesoara McGonagall ne-a trimis la culcare! Apăruseră şi câteva feţe, în halate de noapte şi Căscând de zor. Se iviră şi alţi băieţi.

— Excelent! Ce aventură! exclamă Fred Weasley.

— Toată lumea la culcare! zise Percy, care îşi prindea insigna, în timp ce vorbea.

— Percy, a fost Sirius Black, zise Ron. În dormitorul nostru! Cu un cuţit! M-a trezit din somn!

În camera de zi se lăsă tăcerea.

— Aiureli! făcu Percy, alarmat totuşi. La cât ai mâncat, e normal să fi avut un coşmar!

— Dacă îţi spun…

— Termină, Ron, zău aşa! Ajunge!

Profesoara McGonagall veni şi ea. Trânti portretul în urma ei şi intră în camera de zi a Cercetaşilor, privindu-i furioasă.

— Mă bucur şi eu că am câştigat meciul, dar aţi întrecut orice măsură! Percy, mă aşteptam la mai mult din partea ţa!

— N-am autorizat eu aşa ceva, doamnă profesoară, vă rog să mă credeţi! zise Percy, pufnind indignat. Tocmai le spuneam să se ducă la culcare. Fratele meu, Ron, a avut un coşmar…

— NU A FOST NICI UN COŞMAR! urlă Ron. DOAMNĂ PROFESOARĂ, M-A TREZIT DIN SOMN! SIRIUS BLACK! CU UN CUŢIT ÎN MÂNĂ! APLECAT ASUPRA MEA!

Profesoara McGonagall se uită ţintă la el.

— Nu fi caraghios, Weasley! Cum putea să treacă de Sir Cadogan?

— Întrebaţi-l! strigă Ron, arătând cu degetul spre Sir Cadogan. Dacă n-a văzut…

Privindu-l cu multă neîncredere pe Ron, profesoara McGonagall ieşi iar pe coridor şi vorbi cu Sir Cadogan. Toţi ascultau cu urechile ciulite.

— Sir Cadogan, aţi văzut pe cineva intrând în Turnul Cercetaşilor?

— Sigur că da, buna mea domniţă!

Se aşternu tăcere, atât pe coridor, cât şi în camera de zi.

— A-Aţi văzut cu ochii dumneavoastră ? întrebă profesoara McGonagall. Dar parola?

— O ştia! zise Sir Cadogan, mândru nevoie-mare. Ştia parolele din toate zilele săptămânii. Mi le-a citit de pe un petec de hârtie!

Profesoara McGonagall reveni în camera de zi, albă ca varul. Toţi stăteau ca stanele de piatră.

— Care dintre voi, începu ea, ameninţător, care bleg, dincolo de orice închipuire, a notat parolele pe o hârtiuţa şi a lăsat-o la voia întâmplării?

Se lăsă o tăcere şi mai adâncă, punctată de suspine înăbuşite. Neville, tremurând din cap până în picioare, ridică o mână şovăitoare.

Nimeni nu mai închise ochii în noaptea aceea, în Turnul Cercetaşilor. Toată lumea ştia că se cerceta din nou castelul şi aşteptau cu toţii în camera de zi vestea că Black fusese prins. Profesoara McGonagall veni în zori să-i anunţe că Black iar reuşise să scape.

A doua zi, pe unde umblau erau evidente semnele de pază sporită. Flitwick fu văzut la intrarea în castel, arătând uşilor portretul lui Sirius Black şi învăţându-le să dea imediat de veste când îl recunosc. Filch umbla pe coridoare ca bezmetic, acoperind toate crăpăturile şi găurile de şoarece. Sir Cadogan fusese concediat. Portretul lui fusese dus iar pe coridorul pustiu de la etajul şapte, iar doamna cea grasă se reîntorsese. Fusese restaurată cu foarte multă pricepere, dar era foarte nervoasă. Acceptase vechea slujbă, numai după ce i se promisese protecţie suplimentară. Fură angajaţi câţiva troli, drept gardă de corp, special pentru ea. Aceştia mărşăluiau ameninţător pe coridor, scoţând mormăieli îngrozitoare şi comparându-şi măciucile.

Harry observă că statuia vrăjitoarei cu un singur ochi, de la etajul trei, rămăsese nepăzită, cu intrarea neastupată. Se părea că gemenii Weasley avuseseră dreptate că numai ei, iar acum şi Harry, Ron şi Hermione, erau singurii care cunoşteau intrarea secretă.

— Crezi că ar trebui să spunem cuiva? îl întrebă Harry pe Ron.

— Ştim că n-a venit pe acolo, răspunse Ron. Dacă s-ar fi dat o spargere la „Lorzii mierii”, am fi aflat!

Ron devenise peste noapte o adevărată celebritate. Pentru prima oară, i se acorda lui mai multă atenţie decât lui Harry şi era cât se poate de evident că lui Ron îi plăcea această nouă experienţă. Deşi încă impresionat de cele întâmplate peste noapte, Ron era foarte bucuros să povestească oricui îl întreba, cu lux de amănunte, ce păţise el.

— … dormeam şi am auzit zgomote, ca şi cum ar fi fost sfâşiat un material… Am crezut că visam. Dar m-am trezit şi am văzut că o parte a draperiei de la patul meu era ruptă. M-am întors cu faţa în sus şi l-am văzut… Aplecat asupra mea, ca un schelet viu, cu părul încâlcit şi murdar… Şi cuţitul ăla lung, pe care îl ţinea în mână… Şi felul în care mă privea! M-am uitat şi eu la el şi am scos un ţipăt. S-a speriat şi a fugit!

— Şi totuşi, de ce? îl întrebă el pe Harry, după ce se depărtară fetele din anul II, care ascultaseră cu gura căscată povestea înfricoşătoare. De ce s-a speriat?

Si Harry se întrebase acelaşi lucru. De ce Black, după ce îşi dăduse seama că greşise patul, nu l-a redus la tăcere pe Ron, ca să se ducă apoi la Harry. Black dăduse dovadă, în urmă cu doisprezece ani, că prea puţin îi păsa dacă omora oameni nevinovaţi, iar de data asta avea de-a face cu cinci băieţi, neînarmaţi, dintre care patru dormeau buştean.

— Probabil că şi-a dat seama că îi va fi imposibil să iasă din castel, de vreme ce ai scos tu ţipătul ăla, zise Harry, gânditor. Ar fi trebuit să ne omoare pe toţi, ca să ajungă la portret, iar pe coridor ar fi dat nas în nas cu profesorii…

Neville căzuse în cea mai neagră dizgraţie. Profesoara McGonagall era supărată-foc pe el. Îl pedepsise şi îi şi interzisese să mai meargă la Hogsmeade. În plus, le ordonase celorlalţi să nu cumva să îi dea vreunul parola lui Neville. Bietul Neville era obligat să aştepte până venea cineva, ca să intre şi el în camera de zi, nevoit să suporte strâmbăturile trolilor care patrulau pe culoar. Însă nici una dintre aceste pedepse nu era aşa de îngrozitoare ca cea pe care i-o pregătise bunica lui. La două zile după pătrunderea lui Black în turn, îi trimisese cel mai groaznic lucru pe care putea să-l primească un student de la Hogwarts: o Urlătoare!

Bufniţele intrară, ca de obicei, la micul dejun, aducând corespondenţa. Lui Neville îi rămase îmbucătura în gât, când una dintre bufniţe lăsă în faţa lui un plic mare şi roşu. Harry şi Ron, care stăteau în faţa lui Neville, îşi dădură imediat seama că era o Urlătoare. Doar Ron primise şi el una de la mama lui anul trecut…

— Fugi cu ea, Neville! strigă Ron.

Neville nu mai aşteptă să i se spună de două ori. Înhăţă plicul şi fugi cu el afară din Marea Sală, spre hazul sălbatic al celor de la masa Viperinilor. Auziră totuşi Urlătoarea, care explodă în holul de la intrare. Se auzi clar vocea bunicii lui Neville, amplificată ca prin minune de o sută de ori, reproşându-i că umpluse întreaga familie de ruşine.

Necăjit pentru bietul Neville, Harry nu observă imediat că avea şi el o scrisoare. Trebui să îi atragă atenţia Hedwig, ciupindu-i uşor mâna.

— Oh… Mulţumesc, Hedwig…

Harry desfăcu plicul, în timp ce Hedwig ciugulea din fulgii de porumb ai lui Neville. Citi bileţelul din interior:

Dragă Ron şi Harry ,

Nu vreţi să veniţi la un ceai , diseară , la ora şase ? Vin să vă iau eu de la castel . Aşteptaţi-mă în holul de la intrare . Nu aveţi voie să ieşiţi singuri din castel !