J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Cu drag ,

— Probabil că vrea să ştie mai multe despre Black, făcu Ron. La ora şase seara, Harry şi Ron ieşiră din turn, trecură în fugă pe lângă troli şi se îndreptară spre holul de la intrare.

Hagrid îi aştepta deja acolo.

— Ei bine, Hagrid, zise Ron, probabil că vrei să auzi despre Black, direct de la sursă!

— Ştiu destule despre asta, zise el şi îi conduse afară din castel.

— Oh, făcu Ron, uşor jignit şi descumpănit.

Primul lucru pe care îl văzură de cum intrară în coliba lui Hagrid fu Buckbeak, care îşi întindea aripile pe cuvertura lui Hagrid, ciugulind nişte viermi putreziţi. Întorcând capul, dezgustat de scârboasa privelişte, Harry observă un costum maroniu, atârnat de dulapul lui Hagrid, şi o cravată portocalie, absolut oribilă.

— Pentru ce sunt astea, Hagrid? întrebă Harry.

— Păi, mâine e vineri şi se audiază cazul lui Buckbeak contra „Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase”. Mergem amândoi la Londra. Am luat două bilete pentru Autobuzul Salvator.

Harry se simţi cam vinovat. Uitase complet că data audierii lui Buckbeak era atât de aproape. Şi, judecând după expresia de pe faţa lui Ron, şi el uitase. Uitaseră şi că îi promiseseră lui Hagrid să îl ajute să pregătească o apărare solidă pentru Buckbeak. „Fulger” le alungase totul din minte.

Hagrid le oferi câte un ceai şi nişte prăjiturele, dar ei refuzară dulciurile cu multă diplomaţie. Aveau de acum destulă experienţă în legătură cu felul în care gătea Hagrid.

— Vreau să discut ceva cu voi, zise Hagrid, aşezându-se între ei şi părând neobişnuit de serios.

— Ce anume? întrebă Harry.

— Despre Hermione, zise Hagrid.

— Ce-i cu ea? zise Ron.

— E într-o stare jalnică, spuse Hagrid. De la Crăciun, a venit de mai multe ori să mă vadă. Se simte îngrozitor de singură. Mai întâi, nu aţi vorbit cu ea din cauza măturii, acum, din cauza motanului…

— … care l-a mâncat pe Pungaşul, completă Ron furios.

— Fiindcă motanul ei a îndrăznit să se poarte ca toate pisicile, continuă Hagrid maliţios. A şi plâns de câteva ori, dacă vreţi să ştiţi… Trece printr-un moment foarte greu. După părerea mea, şi-a luat mai mult decât poate înghiţi. Să înveţe la atâtea materii… Cu toate astea, a mai găsit timp să mă ajute şi pe mine, cu apărarea în sprijinul lui Buckbeak… A găsit ceva extraordinar… Acum sunt convins că Buckbeak mai are o şansă…

— Hagrid, iartă-ne, şi noi ar fi trebuit să te ajutăm, începu Harry, simţindu-se îngrozitor.

— Nu vă condamn pentru asta, zise Hagrid, dând din mână. Dumnezeu ştie că aţi avut multe pe cap. V-am văzut la antrenamente, zi şi noapte… Am vrut totuşi să vă spun despre Hermione. Am crezut că apreciaţi mai mult o prietenie, decât o mătură sau un şobolan… Asta e tot.

Harry şi Ron schimbară priviri vinovate între ei.

— Nici nu ştii cât de îngrijorată a fost când Black era să te omoare, Ron! E o fată foarte bună, Hermione, ascultaţi-mă pe mine… Iar voi nici măcar nu vorbiţi cu ea!

— Dacă ar fi renunţat la motanul ăla, aş fi vorbit cu ea, sări Ron, dar ea îi ţine partea în continuare. E un criminal şi ea nu vrea să audă nici un cuvânt împotriva lui!

— Ei, ce vrei? făcu Hagrid, bătând apropoul. Unii oameni se poartă absolut stupid, când e vorba de animalele lor favorite.

În spatele lui, Buckbeak tocmai scuipa nişte resturi pe perna lui Hagrid.

Cât mai stătură la Hagrid, vorbiră numai despre şansele Cercetaşilor de a câştiga cupa la Vâjthaţ. La ora nouă, Hagrid îi conduse înapoi, la castel.

Când ajunseră în camera de zi, văzură multă lume bulucită în faţa unui bilet de la avizier.

— Mergem la Hogsmeade, la sfârşitul săptămânii viitoare, zise Ron, care reuşise să citească peste capetele celorlalţi. Ce zici de asta?

— Păi, şopti Harry, se pare că Filch n-a zidit şi pasajul secret…

— Harry! îi strigă Hermione chiar în ureche.

Speriat, Harry se uită în jur. Era Hermione, care dădea la o parte teancul de cărţi care o ascunsese până atunci privirilor lor.

— Harry, tu auzi ceva? întrebă Ron ironic, fără să o privească pe Hermione.

— Ron, cum poţi să-l laşi să vină cu tine? După ce era să te omoare Black… Să ştiţi că o să vă spun! Vorbesc serios!

— Aha, acum vrei ca Harry să fie exmatriculat! o repezi Ron. Nu-ţi ajunge cât rău ne-ai făcut până acum!

Hermione deschise gura să zică ceva, dar, cu un mieunat slab, Smecherilă îi ateriză în poală. Hermione îl privi îngrozită pe Ron, văzând expresia de pe faţa lui, îl luă repede pe Şmecherilă şi fugi spre dormitorul fetelor.

— Ei, ce zici de asta? îl întrebă Ron pe Harry, ca şi cum ar fi continuat discuţia întreruptă de Hermione. Data trecută, n-ai văzut mai nimic! Să vezi cum e înăuntru, la „Zonko”…

Harry mai verifică o dată dacă nu cumva îl auzea Hermione.

— Merg şi eu, se învoi el. Dar de data asta, îmi pun pelerina care mă face invizibil.

Sâmbătă dimineaţă, Harry îşi puse pelerina în geantă, îşi ascunse în buzunar „Harta Ştrengarilor” şi merse la micul dejun, împreună cu toată lumea. Hermione îi arunca priviri bănuitoare pe deasupra mesei, dar Harry îi evită privirea şi avu grijă ca fata să-l vadă urcând înapoi scările de marmură, până ce plecă toată lumea.

— La revedere, Ron, strigă Harry ca să-l audă toată lumea. Ne vedem când te întorci!

Ron zâmbi şi îi făcu semn cu ochiul.

Harry urcă în fugă la etajul trei, scoţând din buzunar „Harta Ştrengarilor”, încă de pe drum. Ajungând la statuia vrăjitoarei cu un singur ochi, Harry netezi harta şi se uită pe ea. Văzu un punct care se îndrepta spre el, iar sub punct scria: „Neville Poponeaţă”.

Harry scoase repede bagheta şi murmură:

— Dissendium !

Azvârli geanta prin cocoaşa statuii, dar până să intre şi el, de după colţ apăru Neville.

— Harry, am uitat că nici tu nu mergi la Hogsmeade!

— Salut, Neville! zise Harry, îndepărtându-se de statuie şi ascunzând harta. Ce mai faci?

— Nimic, ridică Neville din umeri. Nu joci o partidă de „Aruncă în aer şi fugi”?

— Păi… nu… trebuie să mă duc la bibliotecă să-mi fac lucrarea despre vampiri, pe care ne-a cerut-o Lupin…

— Vin şi eu, se lumină Neville la faţă. Nici eu nu mi-am făcut-o!

— Oh, ce căscat sunt! făcu Harry. Am uitat că am terminat-o chiar azi-noapte!

— Şi mai bine! se bucură Neville. Mă poţi ajuta şi pe mine! Nu prea am înţeles chestia cu usturoiul… Trebuie mâncat sau…

Neville îşi duse mâna la gură, speriat de ce văzuse peste umărul lui Harry.

Era Plesneală. Neville făcu un pas în urma lui Harry, ascunzându-se după el.

— Măi să fie! Ciudat loc de întâlnire V-aţi găsit, zise Plesneală bănuitor.

Spre disperarea lui Harry, Plesneală se uită la ambele capete ale culoarului, apoi la statuia vrăjitoarei cu un ochi.

— Ne-am întâlnit… din întâmplare, zise Harry.

— Da? făcu Plesneală. Obiceiul tău, Potter, să apari în tot felul de locuri neaşteptate, fără vreun motiv anume! Vă sfătuiesc cu frumosul să vă duceţi degrabă în Turnul Cercetaşilor, acolo unde vă e locul!

Harry şi Neville plecară, fără să mai spună nimic. Când să dea colţul, Harry întoarse capul şi îl văzu pe Plesneală punând mâna pe capul statuii şi examinând-o îndeaproape.