J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Ar fi fost cât se poate de hazliu, dacă situaţia n-ar fi fost tragică. Şi mesajul nu se oprea aici: „Domnul Amprentă nu mai conteneşte să se mire cum de a ajuns profesor la Hogwarts un astfel de idiot ! ”

Harry închise ochii îngrozit. Când îi deschise, văzu şi ultimele cuvinte: „Domnul Şobo îi spune la revedere şi n-am cuvinte domnului Plesneală şi îl sfătuieşte să facă bine să-şi mai spele părul ăla slinos ! ”

Harry îşi băgă repede capul între umeri, parcă aşteptând să cadă lovitura.

— Aşa, vasăzică, făcu Plesneală, mai vedem noi ce-i cu asta… Plesneală se îndreptă spre cămin, luă o mână din praful strălucitor, aflat într-un vas, şi îl aruncă în foc, strigând:

— Lupin! Vreau să te întreb ceva…

Nevenindu-i să creadă, Harry se holba la foc. Se auzi un pocnet şi focul se înteţi o clipă, după care îşi făcu apariţia profesorul Lupin, scuturându-şi hainele ponosite de cenuşa care se prinsese de ele.

— M-ai chemat, Severus? întrebă el cu blândeţe.

— Da, te-am chemat! strigă el şi se îndreptă, clocotind de furie, spre biroul său. L-am controlat pe Potter în buzunare şi uite ce-am găsit!

Plesneală arătă spre bucata de pergament, pe care încă mai străluceau mesajele insolente. O expresie ciudată apăru pe faţa lui Lupin, pe care încercă să şi-o mascheze cât mai bine.

— Ei? întrebă Plesneală.

Lupin continua să se uite fix la pergament. Harry avu impresia că îşi încropeşte în fugă un plan.

— Ei? făcu iar Plesneală. Pergamentul ăsta e plin de Magie Neagră, domeniul tău, dacă nu mă înşel… De unde crezi că are Potter un asemenea lucru?

Lupin îi aruncă o privire iute, avertizându-l ca nu cumva să se bage în vorbă.

— Plin de Magie Neagră? repetă el încetişor. Chiar crezi asta, Severus? Mie mi se pare că e un simplu pergament învăţat să insulte pe oricine încearcă să facă vrăji asupra lui. O copilărie, desigur, n-are cum să fie periculos… Probabil că Harry l-a luat dintr-un magazin cu păcăleli!

— Copilărie, da? Păcăleală? făcu Plesneală, neîncrezător şi încă foarte furios. Ce magazin crezi că are astfel de lucruri? Nu crezi, mai degrabă, că l-a obţinut chiar de la cei care l-au produs ?

Harry nu înţelese la ce se referea Plesneală şi se părea că nici Lupin.

— Vrei să spui că de la domnul Şobo şi ceilalţi? întrebă Lupin. Harry, Îl cunoşti pe vreunul dintre aceşti indivizi?

— Nu, răspunse Harry repede.

— Vezi, Severus? întrebă profesorul Lupin. Mie mi se pare a fi un produs de la „Zonko”…

Ron năvăli în birou, ţinându-se cu mâna de piept şi abia mai respirând, şi, foarte pe fază, zise gâfâind:

— Eu… Eu… i l-am dat… S-a găsit la… „Zonko”, acum câţiva ani…

— Ei bine, făcu profesorul Lupin, frecându-şi mâinile mulţumit, se pare că ne-am lămurit, Severus… Sper că pot să-l pun bine, da?

Nu mai aşteptă răspunsul lui Plesneală şi îi luă pergamentul din mâini, îl împături şi îl băgă în buzunar. Harry, Ron, veniţi cu mine! Fiindcă tot ne-am întâlnit vreau să vă spun ceva despre lucrările voastre despre vampiri… Scuză-ne, Severus…

Harry nu îndrăzni să-şi ridice privirile spre Plesneală, în timp ce ieşea din birou. El, Ron şi profesorul Lupin nu scoaseră o vorbă, până în holul de la intrare. Aici, Harry se întoarse spre Lupin:

— Domnule profesor, eu…

— Nu trebuie să-mi dai nici o explicaţie, zise profesorul Lupin şi se uită în jur, coborând vocea. Din întâmplare, ştiu că pergamentul ăsta este o hartă, care a fost confiscată de Filch, cu ani în urmă…

Harry şi Ron îl priviră uimiţi.

— Nu mă interesează cum a ajuns în mâinile tale. Sunt totuşi cât se poate de uimit că nu l-ai predat, mai ales după întâmplarea cu bileţelul cu parole, de săptămâna trecută… Îmi pare rău, dar nu ţi-l pot da înapoi, Harry!

Harry se aştepta la lucrul acesta şi nu protestă, mai ales că era curios să-l întrebe pe profesorul Lupin unele lucruri.

— De ce a zis profesorul Plesneală că îl am chiar de la ce-i care l-au făcut?

— Pentru că, începu profesorul Lupin şi ezită puţin, aceştia te-ar fi putut ademeni afară din şcoală, aşa puşi pe şotii cum erau…

— I-aţi cunoscut? întrebă Harry foarte uimit.

— Da, i-am cunoscut odinioară, zise profesorul Lupin, privindu-l pe Harry cu severitate. Să nu te aştepţi să te mai acopăr şi altă dată, Harry. Nu te pot încuraja în încercarea ţa de a da de Sirius Black. Am crezut că întâmplarea cu Dementorii a însemnat mai mult pentru tine, Harry. Doar ştii că părinţii tăi şi-au dat viaţa ca să te ferească pe tine de pericol. Nu prea ştii să le răsplăteşti sacrificiul… Te pui în situaţii limită numai de dragul unor trucuri ieftine…

Şi profesorul Lupin se îndepărtă, lăsându-i pe Harry într-o stare mai proastă decât fusese în biroul lui Plesneală. Abia târându-şi paşii, Harry şi Ron urcară treptele de marmură. Trecând pe lângă statuia vrăjitoarei cu cocoaşă şi un singur ochi, Harry îşi aminti că pelerina era tot acolo, dar nu îndrăzni să o ia.

— E numai vina mea! izbucni Ron. Eu te-am convins să mergi la Hogsmeade. Profesorul Lupin avea dreptate, a fost o prostie… Nu trebuia să facem aşa ceva…

Se opri brusc, deoarece ajunseseră pe coridorul pe care patrulau trolii şi o văzură pe Hermione apropiindu-se de ei. Harry îi aruncă doar o privire şi fu convins că Hermione aflase deja ce se întâmplase. Inima i se strânse. Oare îi spusese şi profesoarei McGonagall?

— Ai venit să jubilezi? o repezi Ron. Tu ne-ai pârât?

— Nu, zise Hermione. Am venit să vă spun şi vouă…

Şi, cu ochii în lacrimi, le întinse scrisoarea pe care o ţinea în mână.

— Hagrid a pierdut procesul, zise ea. Buckbeak va fi executat!

— Mi-a trimis… asta, zise cu greu Hermione.

Harry luă scrisoarea udă. Pe alocuri, lacrimile o făcuseră aproape imposibil de citit.

Dragă Hermione ,

Mi s-a permis să-l aduc pe Buckbeak cu mine , la Hogwarts , data execuţiei urmând a se fixa ulterior .

Lui Beaky i-a plăcut la Londra .

N-o să uit niciodată cât de mult m-ai ajutat …

— Nu pot face aşa ceva! strigă Harry. Buckbeak este inofensiv!

— Tatăl lui Draco i-a băgat în sperieţi pe cei din Consiliu, zise Hermione. Ştiţi doar cum e… Nu i-a fost greu să intimideze o mână de moşnegi senili… O să urmeze un recurs, aşa se obişnuieşte, dar nu văd nici o rază de speranţă… Nu cred că mai putem schimba ceva…

— De data asta n-o să te mai lăsăm să faci tu totul, singură… O să te ajutăm şi noi! îi zise Ron.

— O, Ron!

Hermione îl îmbrăţişă pe Ron, izbucnind în plâns. Ron, uitându-se speriat la ea şi neştiind ce să facă, o bătu pe creştetul capului. În cele din urmă, Hermione îi dădu drumul.

— Ron, zise ea, suspinând, să ştii că îmi pare foarte rău de Pungaşul… Crede-mă!

— Ei, lasă, făcu Ron, ceva mai liniştit că-i dăduse drumul din îmbrăţişare, era bătrân, bietul de el… Nu mă ajuta în nici un fel. Şi, cine ştie, poate că mama şi tata or să-mi cumpere o bufniţă acum…

Măsurile de securitate, introduse după a doua pătrundere forţată a lui Sirius Black în castel, nu le permiseră lui Harry, Ron şi Hermione să meargă să îl vadă pe Hagrid în seara aceea. Vorbiră cu el doar la ora de „Grija pentru creaturile magice”.