J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Mai luă o gură şi continuă:

— Asta îl aşteaptă pe Black… A zis şi în „Profetul zilei” de azi. Ministrul Magiei le-a dat voie Dementorilor să facă asta, de îndată ce pun mâna pe Black.

Harry se gândi puţin la grozăvia de a-ţi fi supt sufletul pe gură, dar imediat gândurile îi zburară spre Black.

— O merită din plin! zise el.

— Crezi? întrebă profesorul Lupin, încetişor. Chiar eşti convins că cineva, oricine, merită aşa ceva?

Harry ar fi vrut să îi povestească lui Lupin tot ce auzise la „Trei mături”, cum Black îi trădase părinţii, dar asta ar fi însemnat să admită că fusese la Hogsmeade fără permisiunea nimănui şi ştia că profesorul Lupin nu ar fi apreciat acest lucru. Aşa că îşi termină Bereazero şi părăsi clasa unde se ţineau orele de „Istoria magiei”.

O parte din el ar fi vrut să nu fi întrebat niciodată ce se ascunde sub gluga unui Dementor, fiindcă adevărul era de-a dreptul oribil. Era atât de pierdut în gânduri, imaginându-şi ce trebuie să simţi când ţi se absoarbe sufletul pe gură, încât nici nu o observă pe profesoara McGonagall pe coridor şi intră în ea.

— Potter, fii atent pe unde mergi!

— Mă scuzaţi, doamnă profesoară…

— Tocmai te-am căutat în camera de zi a Cercetaşilor. Uite cum stau lucrurile… Am făcut cam tot ce ştiam şi nu pare să fie nimic rău cu mătura ta. Asta înseamnă că ai un prieten foarte bun pe undeva, Potter…

Harry rămase cu gura căscată. În mâna profesoarei McGonagall apăruse frumosul lui „Fulger”, mai minunat ca niciodată.

— Mi-l daţi înapoi? întrebă Harry neîncrezător. Nu glumiţi?

— Nu glumesc, zise profesoara McGonagall şi în acel moment zâmbea cu adevărat. Cred că trebuie să te obişnuieşti cu mătura înainte de meciul de sâmbătă, nu-i aşa? Şi… Potter, încearcă să câştigăm, da? Altfel, ăsta va fi al optulea an consecutiv când suntem învinşi, aşa cum a ţinut profesorul Plesneală să-mi reamintească în seara asta…

Mut de uimire şi de încântare, Harry se grăbi, cu „Fulger” pe umăr, spre Turnul Cercetaşilor. De cum intră pe culoarul lor, Harry îl văzu pe Ron, care râdea cu gura până la urechi.

— Ţi-a dat-o? Excelent! Mă laşi s-o încerc şi eu mâine?

— Sigur… Cum să nu? spuse Harry, fericit cum nu mai fusese niciodată în ultima lună. Ştii… ar trebui să te împaci cu Hermione… A fost bine intenţionată…

— Da, ai dreptate, zise Ron. E în camera de zi acum, învaţă… Nimic nou, nu?

În timp ce se apropiau de intrarea în Turnul Cercetaşilor, îl văzură pe Neville rugându-se de Sir Cadogan să-i dea drumul să intre.

— Am scris-o pe ceva, zicea Neville cu lacrimi în glas, dar probabil că mi-a căzut din buzunar pe undeva…

— Ha! Să i-o spui lu' mutu'! strigă Sir Cadogan.

Apoi, observându-i pe Harry şi pe Ron, continuă teatral:

— O, bravi cavaleri, veniţi şi puneţi-l în lanţuri pe acest zevzec, care a vrut să pătrundă forţat în turnul nostru!

— O, ia mai taci din gură, îl repezi Ron şi împreună cu Harry încercară să-l liniştească pe Neville.

— Am pierdut parola, se văită Neville. Şi de-abia reuşisem să-l conving să-mi dea parolele de săptămâna asta, fiindcă mereu le schimbă… Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele…

— Superstraniu ! zise Harry parola.

Sir Cadogan păru foarte dezamăgit şi cu greu se dădu la o parte, să-i lase să intre în camera de zi. Se auziră deodată zeci de exclamaţii şi cu toţii năvăliră în jurul lui Harry, ca să-i admire mătura ultimul tip.

— De unde o ai, Harry?

— Mă laşi şi pe mine să o încerc?

— Tu ai încercat-o, Harry? Cum merge?

— Ochi-de-Şoim n-au nici o şansă faţă de „Fulgerul” tău! Ei au „Curatlună 7”!

— Pot doar să o ţin şi eu puţin, Harry?

După aproximativ zece minute, timp în care „Fulger” trecu din mână în mână, admirat din toate unghiurile, mulţimea se împrăştie, iar Harry şi Ron putură să o vadă, în sfârşit, pe Hermione, singura care nu se repezise să admire mătura, cufundată în studiu şi evitându-le privirea. Harry şi Ron se apropiară de ea. Hermione ridică privirea.

— Mi-a dat-o înapoi, Hermione, zise Harry, zâmbind la ea şi arătându-i mătura.

— Vezi, Hermione? nu se putu abţine Ron să nu zică. Mătura n-avea nimic!

— Da, dar ar fi putut avea, făcu Hermione. Bine că cel puţin ştim sigur că nu este blestemată!

— Da, ai dreptate, admise Harry. Mă duc sus, să o pun bine!

— Lasă-mă pe mine să o duc, se rugă Ron. Tot trebuie să-i dau Pungaşului tonicul.

Ron luă mătura cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi începu să urce scările, spre dormitoarele băieţilor.

— Pot să stau şi eu lângă tine? o întrebă Harry pe Hermione.

— Sigur că da, zise ea şi dădu la o parte un maldăr de pergamente, eliberând un scaun.

Harry îşi aruncă o privire şi văzu lucrarea interminabilă de la „Aritmanţie”, pe care încă mai strălucea cerneala, o lucrare la fel de lungă pentru „Studiul despre Încuiaţi” („De ce au nevoie Încuiaţii de electricitate?”) şi traducerea unui text scris în rune, de care se apuca Hermione tocmai atunci.

— Cum de reuşeşti să te descurci cu atâtea materii? o întrebă Harry.

— Ei, muncă multă, ştii tu, zise Hermione.

Stând atât de aproape de ea, Harry văzu că Hermione arăta aproape la fel de extenuată ca Lupin.

— De ce nu renunţi la câteva? întrebă Harry, în timp ce ea căuta dicţionarul de rune.

— Cum să fac asta? întrebă ea scandalizată.

— „Aritmanţia” arată îngrozitor, zise Harry, uitându-se la nişte hărţi extrem de complicate, cu multe cifre.

— Nu, nu este deloc! Şi e atât de interesantă! zise Hermione cu pasiune. E materia mea favorită! Este…

Dar Harry nu mai apucă să afle ce era atât de minunat la „Aritmanţie”. În acel moment, se auzi un urlet dinspre dormitorul băieţilor. Nimeni nu mai scoase nici un cuvânt, rămânând ca nişte stane de piatră, cu ochii ţintă la scări. Se auziră tropăieli, din ce în ce mai aproape, şi îşi făcu apariţia Ron, trăgând după el un cearşaf.

— UITE! urlă el din toţi rărunchii, îndreptându-se furios spre masa la care stătea Hermione. UITE! mai zise el şi îi aruncă cearşaful în fată.

— Ron, dar ce…

— PUNGAŞUL! UITE! PUNGAŞUL!

Hermione se trase din faţa lui Ron, rămânând cu gura căscată de uimire. Harry se uită la cearşaful din mâna lui Ron. Pe el erau nişte pete, ca de…

— SÂNGE! strigă Ron în tăcerea mormântală, care se lăsase. A MURIT, BIETUL DE EL! ŞI ŞTII CE ERA PE PODEA?

— N-Nu, abia şopti Hermione.

Ron aruncă ceva pe traducerea Hermionei. Harry şi Hermione se aplecară să vadă mai bine. Deasupra caracterelor ascuţite, se aflau câteva fire de păr de culoare portocalie! Păr de pisică!

Se părea că prietenia dintre Ron şi Hermione ajunsese la sfârşit. Erau atât de porniţi unul împotriva altuia, încât Harry nu prea vedea cum i-ar fi putut împăca. Ron era supărat-foc, fiindcă Hermione nu luase niciodată în serios încercările lui Şmecherilă de a-l mânca pe Pungaşul şi mai şi pretindea că Şmecherilă era nevinovat şi îi sugera să facă bine să-şi caute şobolanul sub pat. Hermione, pe de altă parte, susţinea sus şi tare că Ron nu avea nici o dovadă că Şmecherilă îi mâncase şobolanul, că s-ar fi putut ca părul să fi rămas acolo dinainte de Crăciun şi că Ron îi purta pică lui Şmecherilă încă de când îi aterizase în cap la „Menajeria magică”.