J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Foarte bine, zâmbi Lupin. Eşti gata să încerci vraja asupra unui Dementor?

— Da, şopti Harry, strângând tare bagheta în mână şi păşind în centrul clasei.

Încerca să se concentreze asupra primului zbor pe mătură, dar ceva încerca să se infiltreze în gândurile lui. În câteva clipe, urma să audă iar strigătul deznădăjduit al mamei sale şi el nu vroia… Sau… Aşa să fie oare?

Lupin deschise capacul cutiei.

Un Dementor se ridică încet din cutie, cu faţa acoperită de glugă şi întoarsă spre Harry. Din faldurile pelerinei ieşea o mână scârboasă, cadaverică. Dementorul ieşi şi se îndreptă încet spre Harry, hârâind zgomotos când trăgea adânc aer în piept. Un val de răceală îl cuprinse pe Harry…

— Expecto patronum ! strigă Harry. Expecto patronum ! Expecto …

Dar clasa şi Dementorul începeau să-şi piardă contururile… Harry simţea că se prăbuşeşte iar prin ceaţa albă şi densă. Vocea mamei sale răsuna mai sfâşietor ca niciodată în capul lui…

„Nu Harry! Te implor! Fac orice, dar nu Harry…”

„La o parte, fată nesocotită…”

— Harry!

Harry reveni la viaţă. Zăcea cu faţa la pământ. Vedea iar conturul clasei. Nu era nevoie să întrebe ce se întâmplase…

— Îmi pare rău, zise el, în timp ce o sudoare rece i se prelingea pe frunte.

— Ţi-ai revenit? întrebă Lupin.

— Da, zise Harry şi se rezemă de o bancă.

— Poftim! zise Lupin şi îi întinse o broscuţă de ciocolată. Mănâncă asta şi pe urmă mai încercăm o dată. Nu mă aşteptam să reuşeşti din prima încercare. De fapt, aş fi fost uluit să reuşeşti.

— E din ce în ce mai rău, zise Harry, muşcând din capul broscuţei. Glasul ei se auzea şi mai tare… şi vocea lui Cap-de-Mort…

Lupin se făcu mai palid ca de obicei.

— Harry, dacă nu vrei să mai încerci, nu e nici o problemă… Te înţeleg prea bine…

— Nu! strigă Harry, îndesând restul ciocolatei în gură. Trebuie ! Dacă mai apar Dementorii pe terenul de Vâjthaţ când jucăm contra Ochilor-de-Şoim? N-am voie să mă mai prăbuşesc o dată. Dacă pierdem meciul ăsta, pierdem şi Cupa!

— Bine, zise Lupin, atunci alege, te rog, o altă amintire fericită, asta se pare că n-a avut prea multă putere…

Harry se gândi intens şi în minte îi veni un moment din anul trecut, când casa Cercetaşilor câştigase Campionatul dintre case.

— Gata? întrebă Lupin, gata să deschidă capacul cutiei, în care ascunsese Bongul.

— Gata! zise Harry, încercând să se gândească numai la momente fericite din viaţa lui şi nu la clipa în care urma să apară Bongul.

— Acum! zise Lupin, ridicând capacul.

Camera se întunecă din nou şi un suflu îngheţat cuprinse totul. Dementorul ieşi, îndreptându-se încet spre Harry.

— Expecto patronum ! comandă Harry. Expecto patronum ! Expec …

Ceaţa albă îi învălui simţurile… Contururi nedesluşite, enorme, îl înconjurară de pretutindeni… Apoi, auzi o altă voce, bărbătească, de data asta… înnebunită de groază şi ea…

„Lily, ia-l pe Harry şi fugi! E EL! Fugi! Eu încerc să-l reţin…,, Se auzi cineva fugind… O uşă care se deschise, apoi se trânti la loc… Un râs piţigăiat, plin de răutate…

— Harry! Harry! Trezeşte-te…

Lupin îl pălmuia, ca să-l facă să-şi vină în simţiri. De data asta nu îi trebui decât o clipă ca să înţeleagă de ce se afla pe podeaua prăfuită.

— Am auzit vocea tatălui meu, murmură el. Este prima oară când aud vocea lui… Încerca să-l reţină pe Cap-de-Mort, ca să îi dea mamei mele timp să fugă cu mine…

Harry îşi dădu seama că pe faţa lui lacrimile i se amestecau cu sudoarea rece. Ca să nu-şi dea seama Lupin, se aplecă şi îşi şterse faţa cu poala robei, prefăcându-se că se leagă la şiret.

— L-ai auzit pe James? întrebă Lupin, cu o voce stranie.

— Da, ridică Harry capul, acum că îşi ştersese lacrimile. Cum, I-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe tata?

— Da, zise Lupin. De fapt, eram prieteni buni la Hogwarts… Ascultă, Harry, poate ar trebui să ne oprim… E de ajuns pentru azi. Vraja asta este teribil de complexă… n-ar fi trebuit să te fac să treci prin tot chinul ăsta…

— Nu, zise Harry, ridicându-se în picioare. Mai încerc o dată! Nu m-am concentrat asupra unei imagini îndeajuns de fericite, de aceea n-a mers…

Momentul în care aflase că este vrăjitor şi urma să nu mai locuiască la familia Dursley în perioada cât era la Hogwarts! Dacă nici asta nu era o amintire fericită, atunci nu ştia ce îl mai putea ajuta… Începu să se concentreze, amintindu-şi cum se simţise când aflase că nu mai era nevoit să rămână în casa de la numărul patru, de pe Aleea Boschetelor. Harry se sculă în picioare, gata să înfrunte iar Bongul.

— Gata? întrebă profesorul Lupin, cu o figură care părea să spună că face acest lucru contrar raţiunii sale. Bine… Acum!

Deschise capacul pentru a treia oară şi Dementorul începu să se îndrepte spre Harry. Clasa se întunecă din nou şi fu învăluită de un frig cumplit…

— Expecto patronum ! strigă Harry. Expecto patronum ! Expecto patronum !

Ţipătul răsună iar în capul lui Harry, numai că de data asta părea că vine de la un radio prost reglat. Mai încet… Şi mai încet… Tot îl mai putea vedea pe Dementor… Apoi, din capătul baghetei lui Harry ieşi o umbră argintie, uriaşă, care se interpuse între el şi Dementor. Harry tot îşi mai simţea picioarele ca de vată, dar de data asta era în picioare… Deşi nu ştia pentru cât timp…

— Ridiculus ! strigă Lupin, făcând un pas înainte.

Se auzi un BONG!… şi Patronus dispăru, împreună cu Dementorul. Harry se lăsă într-un scaun, simţindu-se obosit, ca şi cum ar fi alergat mai mulţi kilometri. Picioarele îi tremurau. Cu coada ochiului, îl văzu pe profesorul Lupin cum îl obligă pe Bong să intre la loc.

— Excelent! exclamă profesorul Lupin, venind spre Harry. Excelent, Harry, ăsta a fost un început bun!

— Mai putem încerca o dată? Vă rog, domnule profesor!

— Nu, acum nu! În nici un caz! A fost suficient pentru o singură seară. Poftim…

Şi îi întinse o ciocolată, dintre cele mai bune.

— Mănâncă, Harry, ia cât mai multă ciocolată, altfel Madam Pomfrey o să-mi ia capul! Data viitoare, la aceeaşi oră, da?

— Da, zise Harry şi muşcă din ciocolată.

Profesorul Lupin stingea luminile din clasă, care se reaprinseseră o dată cu dispariţia Dementorului. Deodată, lui Harry îi trecu un gând prin cap.

— Domnule profesor, zise el, dacă l-aţi cunoscut pe tata, atunci desigur că l-aţi cunoscut şi pe Sirius Black…

Profesorul Lupin se întoarse brusc.

— De unde ţi-a venit ideea asta? întrebă el aspru.

— Păi, de nicăieri… Adică, ştiu că tata era prieten cu Black, pe vremea când învăţau împreună la Hogwarts…

Lupin se relaxa.

— Da, sigur că îl cunoşteam. Sau cel puţin aşa am crezut… Gata, Harry, du-te, s-a făcut deja foarte târziu…

Harry părăsi clasa, o luă pe coridor, iar când dădu colţul, se aşeză pe postamentul armurii, ca să îşi termine ciocolata, regretând că adusese vorba despre Black, fiindcă era evident că lui Lupin nu îi convenise deloc. Apoi, gândurile lui Harry se întoarseră la mama şi la tatăl lui…

Se simţea stors şi gol pe dinăuntru, deşi mâncase atâta ciocolată. Era îngrozitor să ţi se învârtească prin cap vocile părinţilor tăi, chiar înainte de moartea lor. Nu le mai auzise de când era bebeluş. Dar ştia că nu va fi în stare niciodată să producă un Patronus puternic cu adevărat, atâta timp cât îşi dorea doar pe jumătate să nu mai audă vreodată vocile părinţilor lui…