J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ştiu cine ar mai putea fi! exclamă Ron, oprindu-se din râs. Lupin!

— Cum? întrebă Harry, acum începând el să râdă. Lupin? Dacă ar fi avut atâta aur, şi-ar fi cumpărat nişte haine, săracu'!

— Da, dar pe tine te place, nu se lăsă Ron. Ştii că era plecat, când ţi-ai distrus mătura veche. Probabil că s-a dus în Aleea Diagon, când a aflat cât de necăjit erai.

— Cum adică, era plecat? întrebă Harry. Era bolnav, când am avut noi meciul.

— Da, dar nu era nici în aripa spitalului, ţi-o spun eu sigur, fiindcă spălam ploştile… Doar ştii ce pedeapsă mi-a dat Plesneală!

Harry se încruntă.

— Nu-l văd eu pe Lupin având atâta bănet pentru o chestie ca asta!

— De ce râdeaţi?

Era Hermione, în halat şi cu Şmecherilă în braţe, care era cam morocănos din cauza zgărzii din jurul gâtului.

— Nu-l aduce aici! urlă Ron, repezindu-se să-l ia pe Pungaşul din pat şi să-l bage în buzunarul de la pijama.

Dar Hermione nu-l mai auzea. Îi dăduse drumul lui Şmecherilă în patul lui Seamus şi se uita cu gura căscată la mătură.

— Oh, Harry! Cine ţi-a trimis-o?

— N-am nici cea mai vagă idee, zise Harry. Nu avea nici o carte de vizită sau orice alt indiciu…

Spre marea lor surpriză, Hermione nu păru nici fericită, nici încântată pentru Harry. Din contră, îi căzu faţa şi începu să-şi muşte buza.

— Ce-i cu tine? o întrebă Ron.

— Nu ştiu, făcu Hermione. Dar e cam ciudat, nu vi se pare? Doar e o mătură extra, nu-i aşa? Ron oftă, exasperat.

— E cea mai bună, Hermione, dacă vrei să ştii!

— Aşa că trebuie să fi costat foarte mult…

— Probabil cât toate măturile Viperinilor la un loc! râse Ron.

— Atunci, cine să-i trimită lui Harry un astfel de cadou costisitor şi nici măcar să nu-i spună că e de la el? întrebă Hermione.

— Şi ce ne pasă? zise Ron nerăbdător. Harry, pot s-o încerc şi eu? Te rog… Spune da!

— Cred că nimeni n-ar trebui să încerce mătura asta deocamdată, zise Hermione prudentă.

Harry şi Ron se uitară la ea.

— Şi cam ce crezi că are Harry de gând să facă? întrebă Ron ironic. Să măture podeaua cu ea?

Dar, înainte ca Hermione să poată răspunde, Şmecherilă făcu un salt de pe patul lui Seamus drept la pieptul lui Ron.

— DĂ-L AFARA! IMEDIAT! urlă Ron, în timp ce Şmecherilă îi sfâşia pijamaua, iar Pungaşul se refugiase pe umărul lui Ron.

Ron îl apucă de coadă pe şobolan şi încercă un şut spre Şmecherilă. Nu aprecie însă corect distanţa şi nimeri în cufărul lui Harry, ceea ce răsturnă cufărul, iar pe Ron îl făcu să ţopăie pe loc şi să urle de durere.

Lui Şmecherilă i se ridică deodată blana pe spinare. Se auzi un sunet prelung, foarte înalt. Spionoscopul scăpase din şosetele Unchiului Vernon şi acum era pe podea, pâlpâind şi scoţând sunete înalte.

— Am uitat de el, zise Harry, ridicându-l de pe podea. Cum evit să port şosetele alea…

Spionoscopul se răsucea şi clipea în palma lui Harry. Şmecherilă sâsâia şi scuipa la el.

— Scoate animalul de-aici, Hermione, strigă Ron furios. Ron stătea pe patul lui Harry, frecându-şi degetul de la picior.

— Nu poţi să opreşti chestia aia? îl întrebă Ron pe Harry. Hermione ieşi din dormitor, ţinându-l în braţe pe Şmecherilă, care nu-l slăbea din ochi pe Ron, aruncându-i priviri maliţioase.

Harry înveli din nou Spionoscopul în şosetele Unchiului Vernon şi îl aruncă în fundul cufărului. Nu se mai auzeau acum decât strigătele lui Ron, de durere şi de furie. Pungaşul se cuibărise în palmele lui Ron. Nu mai ieşise de mult din buzunarul lui Ron, iar Harry fu neplăcut surprins să constate că şobolanul, altădată atât de grăsuţ, era acum numai piele şi os. Ba chiar se părea că şi năpârlise pe alocuri.

— Nu arată prea bine, bietul de el, nu-i aşa? întrebă Harry.

— Din cauza stresului în care trăieşte, zise Ron. Dacă n-ar fi grămada aia nesuferită de blană, n-ar avea nimic!

Dar Harry îşi aminti că femeia de la Menajerie spusese că şobolanii trăiesc cam patru ani. Harry se gândi fără să vrea că, în afară de faptul în care Pungaşul ar dispune de puteri deosebite, şobolanul se afla la sfârşitul vieţii lui. Şi, contrar spuselor lui Ron, că Pungaşul e plictisitor şi nu e bun de nimic, era convins că prietenul lui o să sufere cumplit la moartea şobolanului.

În dimineaţa aceea, nu prea se făcea simţit spiritul Crăciunului în camera de zi a Cercetaşilor. Hermione îl închisese pe Şmecherilă în dormitorul ei, dar era furioasă pe Ron, că încercase să-i dea un picior. Ron încă spumega contra lui Şmecherilă, care încercase iar să îi curme viaţa Pungaşului. Harry renunţase să încerce să-i mai împace şi îşi examina atent mătura, pe care o adusese cu el în camera de zi. Lucrul acesta, nu se ştie din ce cauză, părea să o sâcâie pe Hermione. Nu zise nimic, dar se uită sumbru la mătură, ca şi cum ar fi încercat şi ea să-i critice motanul.

La ora prânzului, coborâră în Marea Sală şi constatară cu uimire că mesele fuseseră trase la perete, iar în mijlocul sălii trona o masă lungă, cu douăsprezece locuri. Profesorii Dumbledore, McGonagall, Plesneală, Lăstar şi Flitwick erau deja acolo, împreună cu Filch, îngrijitorul, care, în locul obişnuitei sale haine maro, purta acum un frac vechi şi cam mototolit. Se mai aflau acolo şi trei studenţi: doi din anul I, foarte timizi, şi unul de la Viperini, din anul V.

— Sărbători fericite! zise Dumbledore, în timp ce Harry, Ron şi Hermione se apropiau de masă. Fiindcă suntem aşa de puţini, m-am gândit la aranjamentul ăsta. Staţi jos… Luaţi loc!

Harry, Ron şi Hermione se aşezară la un capăt al mesei, cot la cot.

— Pocnitori! zise Dumbledore entuziasmat, dându-i una argintie lui Plesneală, care o luă în silă şi o făcu să explodeze. Cu un mare Bang! pocnitoarea explodă şi din ea ieşi un coif ţuguiat, de vrăjitoare, cu un vultur împăiat în vârf. Harry, amintindu-şi de Bong, se uită pe furiş la Ron şi amândoi mustăciră. Gura lui Plesneală se făcu pungă şi împinse coiful, nervos, către Dumbledore. Acesta îl luă şi îl puse imediat pe cap, în locul coifului său.

— Serviţi-vă! îi îndemnă el, privindu-i cu veselie.

În momentul în care Harry lua o porţie de cartofi copţi, uşa Marii Săli se deschise din nou. Era profesoara Trelawney, alunecând spre ei, de parcă ar fi fost pe role. Îşi pusese în onoarea evenimentului o rochie verde şi elegantă, care îi scotea în evidenţă şi mai mult ochii verzi, strălucitori, foarte mari, ca de libelulă.

— Sybil, ce surpriză plăcută! făcu Dumbledore şi se ridică în picioare.

— Am privit în globul meu de cristal, domnule director, şi, spre marea mea surprindere, m-am văzut abandonându-mi prânzul solitar şi venind să iau masa cu toată lumea. Cum puteam să nu iau în seamă acest semn al sorţii? Am părăsit turnul meu şi am venit cât de repede am putut. Vă rog să-mi scuzaţi întârzierea…

— Nu face nimic, ia loc, zise Dumbledore, cu ochii sclipind vesel. Lasă-mă să-ţi ofer un scaun…

Şi, într-adevăr, făcu un semn cu bagheta şi săltă în aer un scaun, care se roti puţin în aer, înainte de a ateriza între Plesneală şi McGonagall. Cu toate acestea, profesoara Trelawney nu se aşeză. Ochii ei enormi se rotiră asupra celor din jurul mesei şi deodată profesoara Trelawney scoase un strigăt.

— Ah, domnule director, zise ea, nu m-aş aşeza… Cu mine, am fi treisprezece la masă! Nimic nu poate fi mai nefast. Când stau la masă treisprezece persoane, primul care se scoală de la masă va fi şi primul care va muri!