J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Nu vorbi prostii, Ron, zise Hermione, cuprinsă de panică. Harry nu vrea să omoare pe nimeni, nu-i aşa, Harry?

Din nou, Harry nu răspunse nimic. Nu ştia ce avea să facă. Tot ce ştia era că nu putea suporta ideea de a sta cu mâinile încrucişate, cât timp Black se bucura de libertate.

— Draco ştie, zise Harry. Vă amintiţi ce mi-a zis la ora de „Poţiuni”? „… eu, în locul tău, aş fi căutat să mă răzbun!”

— Adică vrei să spui că o să urmezi sfatul lui Draco şi nu pe al nostru? întrebă Ron, furios. Ştii doar cu ce s-a ales mama lui Pettigrew, după ce l-a înfruntat pe Black… Mi-a zis şi tata: cu Ordinul Merlin, Clasa I, şi cu degetul fiului ei, într-o cutiuţă. Black ăsta e nebun, Harry, şi e foarte periculos…

— Probabil că i-a spus tatăl lui, zise Harry, ignorându-l pe Ron, doar era în cercul lui Cap-de-Mort…

— De ce nu spui Ştim-Noi-Cine? îl certă Ron.

— … aşa că ştia că Black era un adept al lui Cap-de-Mort…

— … şi Reacredinţă ar fi foarte fericit, făcu Ron, ca şi cum i-ar fi continuat ideea, să te vadă spulberat în patru vânturi, aşa cum i s-a întâmplat lui Pettigrew! Gândeşte-te şi tu, Harry, Draco ar da orice să ţi se întâmple ceva, ca să nu mai poţi să joci contra lui la următorul meci de Vâjthaţ!

— Harry, te rog, îl imploră şi Hermione, cu ochii plini de lacrimi, gândeşte-te bine. Black este foarte puternic şi a făcut ceva… ceva foarte rău… Nu te expune pericolului, asta şi urmăreşte Black! Oh, Harry, ai nimeri chiar în ghearele lui, dacă te-ai apuca să îl cauţi! Tatăl şi mama ta nu ar vrea să ţi se întâmple nimic, cred că eşti conştient… În nici un caz n-ar fi de părere că trebuie să-l cauţi pe Black!

— Nu ştiu ce-ar fi vrut, fiindcă, datorită lui Black, nu am apucat să stau de vorbă niciodată cu ei! zise Harry apăsat.

Se lăsă o tăcere deplină, în care se auzi până şi cum îşi întinde labele Smecherilă… Buzunarul lui Ron tresări nervos.

— Ştiţi ce propun eu? întrebă Ron, încercând să schimbe subiectul. E vacanţă, se apropie Crăciunul, hai să-i facem o vizită lui Hagrid! N-am mai fost de mult pe la el…

— Nu! făcu Hermione, categoric. Ron, doar ştii că Harry nu are voie să părăsească şcoala!

— Ba, hai să mergem, o contrazise Harry. Tare aş vrea să-l întreb pe Hagrid cum se face că nu mi-a pomenit deloc despre Black, când mi-a povestit despre părinţii mei!

Discuţia se întorsese iar la Sirius Black, spre nemulţumirea lui Ron.

— Sau hai să jucăm şah, propuse Ron. Sau un remi… Are Percy unul…

— Nu, hai să mergem la Hagrid, zise Harry, cu hotărâre. Îşi luară pelerinele din dormitoare şi trecură prin gaura din portret („La luptă, laşi şi fricoşi, ce sunteţi!”), după care străbătură culoarele pustii, ajunseră în holul de la intrare şi ieşiră apoi pe uşa masivă din stejar.

Merseră agale pe pajişte, lăsând în urma lor dâre prin zăpada strălucitoare. Li se udaseră şosetele şi tivul pelerinelor şi le era frig. Pădurea Interzisă parcă era vrăjită, fiecare copac părând de argint, iar coliba lui Hagrid părea un uriaş tort de îngheţată.

Ron bătu la uşă, dar nu răspunse nimeni.

— Doar n-o fi plecat pe vremea asta, zise Hermione, care începuse să tremure de frig.

Ron îşi lipi urechea de uşă.

— Se aude totuşi un zgomot ciudat, zise el. Ascultaţi şi voi… Nu e Colţ?

Harry şi Hermione îşi lipiră şi ei urechile de uşă. Din interiorul colibei, răzbăteau gemete înfundate.

— Mai bine am chema pe cineva în ajutor, zise Ron nervos.

— Hagrid! strigă Harry. Hagrid, eşti înăuntru?

Se auzi un zgomot de paşi grei şi uşa se întredeschise. Prin crăpătură, îi privea Hagrid, cu ochii roşii, iar vesta îi era udă de lacrimi.

— Aţi aflat! zise el şi îşi puse braţele pe umerii lui Harry.

Nu era de glumă: Hagrid era de două ori mai mare ca un om normal! Harry se clătină, gata să se prăbuşească sub greutatea lui Hagrid. Fu salvat de Ron şi de Hermione, care îl prinseră pe Hagrid, fiecare de câte un braţ, eliberându-l pe Harry. Harry îi ajută şi toţi trei îl duseră pe Hagrid în colibă. Îl conduseră spre un scaun, în care se aşeză Hagrid, prăbuşindu-se cu faţa peste masă şi suspinând de zor. Faţa îi era udă de lacrimi, care i se înnodau apoi în barba încâlcită.

— Hagrid, ce ai? îl întrebă Hermione, uimită.

Harry văzu o scrisoare cu aspect oficial, care zăcea deschisă pe masă.

— Ce e asta, Hagrid?

Hagrid începu să plângă şi mai tare. Întinse scrisoarea spre Harry, îndemnându-l să o citească.

Dragă domnule Hagrid ,

Cercetând cu atenţie incidentul cu Hipogriful , care a atacat un student , şi primind toate asigurările din partea domnului Dumbledore , am ajuns la concluzia că nu aveţi nici o vină .

— Păi, asta e bine, Hagrid! zise Ron, bătându-l pe umăr. Dar Hagrid continuă să suspine şi făcu un semn cu mâna lui uriaşă, invitându-l pe Harry să citească mai departe.

Cu toate acestea , trebuie să vă spunem că suntem foarte preocupaţi de Hipogriful respectiv . Am luat în considerare reclamaţia domnului Lucius Reacredinţă şi am hotărât să supunem problema atenţiei Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase . Audierea va avea loc pe 24 aprilie şi vă somăm să fiţi prezent în Londra , la această dată , împreună cu Hipogriful . Între timp , Hipogrifului trebuie să i se pună botniţă şi să fie izolat .

Cu stimă ,

…

După care urma o listă întreagă de nume de guvernatori ai şcolii.

— Oh, făcu Ron. Dar spuneai că Buckbeak nu e un Hipogrif rău, aşa că sunt sigur că…

— Lasă, că-i ştiu eu pe ăştia din Consiliu, se revoltă Hagrid, ştergându-şi ochii cu mâneca. Se leagă întotdeauna de cele mai interesante creaturi magice!

Un sunet din colţul camerei îi făcu pe Harry, Ron şi Hermione să se uite într-acolo. Buckbeak, Hipogriful, stătea în colţ ciugulind ceva, din care curgeau picături de sânge pe podea.

— Nu puteam să-l las în zăpadă, zise Hagrid. Singur! Şi de Crăciun!

Harry, Ron şi Hermione se uitară unul la altul. Nu fuseseră întotdeauna de aceeaşi părere cu Hagrid, în ceea ce privea „creaturile interesante” şi pe care oamenii obişnuiţi le-ar fi numit „creaturi periculoase”. Pe de altă parte, Buckbeak nu părea să prezinte vreun pericol. Ba, după standardele lui Hagrid, era chiar „drăguţ”.

— Trebuie să-ţi construieşti o apărare-beton, zise Hermione, punând mâna pe braţul lui enorm. Numai astfel o să reuşeşti să dovedeşti că Buckbeak nu este periculos.

— N-o să fie de nici un folos, zise Hagrid. Diavolul ăla de Lucius îi are pe toţi în buzunar! Se tem de el! Şi, dacă pierd procesul, Buckbeak o să fie…

Şi Hagrid făcu un gest sugestiv la gât, după care îşi ascunse iar capul în mâini şi începu să suspine.

— Dar n-ai vorbit şi cu Dumbledore, Hagrid? întrebă Harry.

— El a făcut deja destule pentru mine, spuse Hagrid. Şi are destule pe cap… Să-i ţină la distanţă pe Dementori, să ia toate măsurile împotriva lui Sirius Black…

Ron şi Hermione îl priviră rapid pe Harry, ca şi cum le-ar fi fost teamă ca prietenul lor să nu îl ia la trei păzeşte pe bietul Hagrid, fiindcă nu îi spusese adevărul despre Black. Dar Harry nu se îndură să îi zică nimic lui Hagrid, văzându-l cât de trist şi nefericit era.