J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Madam Rosmerta suspină.

— E adevărat că Black a înnebunit?

— Aş vrea să fie aşa, zise Fudge încetişor. Sunt convins că moartea stăpânului său l-a debusolat o vreme. Moartea lui Pettigrew şi a acelor Încuiaţi nu putea să fie decât acţiunea unui om nebun, încolţit şi disperat… O faptă crudă… Fără nici un rost… Dar l-am văzut pe Black la ultima mea inspecţie la Azkaban. Ştiţi că majoritatea prizonierilor de acolo stau şi bolborosesc singuri în întuneric, cu privirile pierdute… dar am fost şocat să văd cât de normal părea Black. Vorbea cât se poate de raţional. Ai fi crezut că era doar plictisit… M-a întrebat, cât se poate de rece, dacă am terminat de citit ziarul, fiindcă i-au lipsit foarte mult careurile de cuvinte încrucişate de când se afla la Azkaban. Da, am fost foarte uimit să văd ce mică influenţă avuseseră Dementorii asupra lui. Şi doar era cel mai bine păzit deţinut de acolo… Dementorii stăteau zi şi noapte în faţa uşii lui!

— Dar de ce credeţi că a evadat, domnule Ministru? întrebă Madam Rosmerta. Doar nu ca să i se alăture iar — Doamne păzeşte! — lui Ştim-Noi-Cine?!

— Păi, zise Fudge, foarte evaziv, cred că ăsta e planul lui… Dar sperăm să punem mâna pe el, înainte de asta. Ştim-Noi-Cine, singur şi fără prieteni, e una… dar să i se alăture cel mai credincios discipol al lui… Mă cutremur numai la gândul ce s-ar putea întâmpla…

Se auzi un zgomot de pahare puse pe masă.

— Cornelius, n-ai uitat că azi iei cina cu Dumbledore? zise profesoara McGonagall. Ar fi bine să ne grăbim spre castel, dacă vrem să ajungem la timp.

Sub nasul lui Harry, una câte una, perechile de picioare preluară din nou greutatea posesorilor lor. Tivurile pelerinelor defilară prin faţa ochilor lui Harry. Tocurile înalte se îndreptară spre bar. Uşa barului se deschise din nou, zăpada fu suflată iar înăuntru, iar profesorii, împreună cu Fudge, dispărură.

— Harry?

Feţele lui Ron şi Hermione apărură pe sub faţa de masă. Se uitau la el îngrijoraţi, fără să scoată un cuvânt.

Lui Harry nu îi era prea clar cum ajunsese iar în pivniţa de la „Lorzii mierii” şi nici cum ajunsese prin tunelul îngust la castel. Tot ce ştia era că drumul înapoi i se păruse că durase foarte puţin. Făcea totul mecanic, cu capul plin de cele auzite cu câteva clipe mai înainte.

De ce nu îi spusese nimeni nimic? Dumbledore, Hagrid, domnul Weasley, profesoara McGonagall, Cornelius Fudge… De ce nu îi spusese nimeni că părinţii lui muriseră, fiindcă îi trădase Sirius Black?

Ron şi Hermione îi aruncară priviri îngrijorate cât dură cina, neîndrăznind să vorbească despre cele auzite, din cauza lui Percy, care se afla chiar lângă ei. Când se întoarseră în camera de zi, aici era mare aglomeraţie, iar Fred şi George făcuseră să explodeze o jumătate de duzină de Bombe cu bălegar, pentru a nu dezminţi atmosfera fericită de sfârşit de trimestru. Harry, care nu avea nici un chef să răspundă la întrebările lui Fred şi George, dacă folosise sau nu harta, se strecură neobservat spre dormitor şi se duse direct la separeul unde se afla patul lui. Împinse cărţile la o parte şi găsi ce căuta: albumul legat în piele, pe care i-l dăduse Hagrid în urmă cu doi ani, plin cu fotografii vrăjite, care îi înfăţişau pe mama şi pe tatăl lui. Deschise albumul şi începu să-l răsfoiască înfrigurat, până când…

Se opri la fotografia făcută chiar în ziua căsătoriei părinţilor săi. Îşi văzu tatăl, făcându-i fericit cu mâna. Părul vâlvoi — doar de la el îl moştenise Harry! — îi stătea în toate direcţiile. Apoi, o văzu pe mama lui, nespus de fericită, ţinându-şi proaspătul soţ de mijloc… Şi alături… Da, el trebuia să fie… Martorul lor… Până atunci, Harry nici măcar nu îl băgase în seamă…

Dacă nu ar fi ştiut, n-ar fi zis că era aceeaşi persoană. Faţa nu îi era suptă şi nici pământie. Era chiar chipeş, vesel şi plesnea de sănătate. Oare deja era în slujba lui Cap-de-Mort când fusese făcută fotografia? Oare în acel moment plănuia moartea celor doi prieteni de lângă el? Bănuia măcar că îl aşteptau doisprezece ani la Azkaban, doisprezece ani care urmau să îl facă de nerecunoscut?

„Dar Dementorii nu-l afectează aproape deloc”, se gândi Harry, „aşa că nu aude ţipătul sfâşietor al mamei mele, atunci când se află în preajma lor…”

Harry închise albumul, îl puse bine, îşi scoase hainele şi se băgă în pat, asigurându-se că perdelele de la patul său erau trase.

Se auzi uşa dormitorului.

— Harry? făcu Ron, cu o voce şovăitoare.

Dar Harry se prefăcu adormit. Îl auzi pe Ron ieşind, după care se întoarse cu faţa în sus, cu ochii pironiţi în tavan.

O ură cum nu mai simţise vreodată îi umbla prin vene, ca o otravă. Îl vedea pe Black cum râde către el, ca şi cum cineva i-ar fi pus în faţa ochilor vechea fotografie. Ca şi cum i s-ar fi derulat un film prin faţa ochilor, Harry îl văzu pe Black spulberându-l cu bagheta pe Pettigrew (care aducea puţin cu Neville). I se părea că aude — deşi nu ştia cum era vocea lui Black — un murmur satisfăcut: „Veste bună, stăpâne, James m-a făcut Păstrătorul lui de Secrete…” Apoi, se auzi o altă voce, rea, şi un râs înfiorător, acelaşi ca cel pe care îl auzea în capul lui, în momentul în care se afla în apropierea Dementorilor…

— Harry, arăţi îngrozitor!

Harry nu adormise până în zori. Când se trezise, dormitorul era gol. Se îmbrăcă şi coborî scările în spirală. Camera de zi era goală şi ea, cu excepţia lui Ron, care ronţăia o broscuţă de mentă, frecându-şi stomacul, şi de Hermione, care îşi întinsese cărţile şi caietele pe trei mese.

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Harry.

— Au plecat! răspunse Ron. Ce, ai uitat că e prima zi de vacanţă? E aproape ora prânzului… Chiar vroiam să urc să te trezesc…

Harry se aşeză într-un fotoliu, în faţa focului. Pe fereastră, se vedea cum ninge. Şmecherilă se lungise în faţa focului, părând un covoraş portocaliu, cu dungi…

— Nu arăţi bine deloc, zise şi Hermione, privindu-l cu îngrijorare.

— Dar mă simt bine, zise Harry.

— Uite ce e, Harry, începu ea, nu trebuie să fii răvăşit de ce ai auzit ieri. Ai grijă, doar, să nu faci cine ştie ce prostie…

— Ca de exemplu? făcu Harry.

— Adică să nu încerci să te iei pe urmele lui Black, zise Ron. Harry putea să jure că repetaseră acea conversaţie cât dormise el. Nu mai zise nimic.

— N-ai să faci asta, nu-i aşa, Harry? îl întrebă Hermione.

— Pentru că Black nu merită să mori din cauza lui! zise Ron. Harry îi privi. Păreau să nu priceapă nimic.

— Ştiţi ce aud eu, ori de câte ori se apropie un Dementor de mine?

Ron şi Hermione scuturară din capete, privindu-l cu simpatie.

— Aud glasul mamei mele, ţipătul ei disperat… cum îl imploră pe Cap-de-Mort să mă cruţe pe mine. Dacă aţi auzi şi voi strigătele deznădăjduite ale mamelor voastre, chiar înainte de a muri, n-aţi mai vorbi aşa. Şi dacă aţi mai şi afla că a fost trădată de cineva pe care îl credea prieten…

— Dar nu putem face nimic! zise Hermione îngrozită. Dementorii or să-l prindă şi or să-l trimită iar la Azkaban… Aşa-i trebuie!

— Doar ai auzit ce a spus Fudge, că pe el nu-l afectează apropierea Dementorilor, ca pe ceilalţi, aşa că pedeapsa nu este atât de grea pentru el…

— Adică, ce vrei să spui? sări Ron. Că vrei să-l… omori tu pe Black? Sau ce?