J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Alunecă o vreme pe o pantă de piatră, apoi ateriză pe pământul rece şi umed. Se ridică în picioare, privind în jur. Era întuneric-beznă. Ridică bagheta şi murmură: „Lumos ! ” Văzu că se afla într-un tunel foarte îngust, de pământ. Luă harta, o atinse uşor cu bagheta şi zise: „Năzbâtie îndeplinită ! ” Harta dispăru complet. O împături cu grijă şi o ascunse bine, apoi, cu inima bătând să-i spargă pieptul, şi fericit, şi temător, Harry începu să înainteze prin tunel.

Tunelul avea o mulţime de cotituri. Părea mai degrabă vizuina unui iepure-gigant. Harry începu să meargă mai repede, împiedicându-se la tot pasul de solul denivelat, cu bagheta ridicată în faţa nasului său.

Drumul părea să dureze de secole, dar Harry nu vedea în faţă decât minunatele dulciuri şi bomboane… După aproximativ o oră, după cum aprecie Harry, tunelul începu să urce. Gâfâind, Harry zori şi mai mult pasul. Faţa îi ardea, dar picioarele îi erau reci-bocnă.

După zece minute, văzu în faţa lui nişte scări de piatră, tocite de vreme. Atent să nu facă nici cel mai mic zgomot, Harry începu să le urce. O sută de trepte, două sute, nu mai ştia. Pierduse şirul, atent să nu îi alunece piciorul. Apoi, fără veste, se izbi cu creştetul de ceva tare.

Părea să fie o trapă. Harry stătea acolo, frecându-şi vârful capului, ascultând cu atenţie. Nu se auzea nici un zgomot deasupra lui. Încetişor, împinse trapa şi trase cu ochiul în jur.

Se afla într-o pivniţă, plină cu lăzi şi cutii de lemn. Harry urcă în pivniţă şi închise trapa binişor, în urma lui. Aceasta se potrivi atât de bine cu podeaua prăfuită, încât nimeni nu ar fi putut să spună că acolo se afla vreo uşă. Harry se furişă spre scara de lemn, care ducea sus, de unde acum se auzeau voci, ca să nu mai vorbim de sunetul unui clopoţel, ori de câte ori se deschidea şi se închidea uşa.

Stând şi întrebându-se ce trebuia să facă, auzi deschizându-se o altă uşă, mult mai aproape de el. Cineva se pregătea să coboare în pivniţă.

— Şi mai adu şi o cutie cu jeleuri în formă de melci, nu mai am aproape deloc! strigă o voce de femeie.

Paşii coborau. Harry îşi ţinu răsuflarea, ascuns după o ladă de lemn, atent la ce făcea omul. Acesta umbla în nişte lăzi, în partea opusă locului în care se afla Harry. Acum era momentul. Poate că nu avea să i se mai ivească o altă şansă…

Încet şi cu grijă, Harry începu să urce scările de lemn. Întoarse capul şi văzu un spate enorm şi o chelie strălucitoare, aplecată asupra unei lăzi. Harry ajunse la uşa din capătul scărilor, o deschise şi se trezi în faţa casei de bani de la „Lorzii mierii”. Se furişă pe lângă ea, apoi, după câţiva paşi, îşi îndreptă spinarea.

Erau atâţia studenţi de la Hogwarts, încât nimeni nu îl privi cu atenţie. Se strecură printre ei, rotindu-şi ochii în toate părţile şi neputându-se împiedica să zâmbească numai gândindu-se la faţa lacomă pe care ar fi făcut-o Dudley, dacă l-ar fi văzut unde era el în acel moment.

Erau zeci de rafturi, pline cu cele mai incredibile dulciuri, după care îţi lăsa gura apă. Nuga cu cremă, pătrate de ciocolată, cu garnitură de cremă de nucă de cocos, de culoare roz, zeci şi zeci de feluri de ciocolată, aşezate la rând, bomboane cu fel de fel de arome, mingiuţe de şerbet, care pluteau prin aer, exact aşa cum îi povestise Ron. Pe alt perete, se vedeau aşa-numitele „Efecte speciale”, adică gumă de mestecat care exploda (umplând camera nu mici bule care nu se spărgeau zile în şir), bombonelele de mentă, care îţi curăţau dinţii, bombonelele cu piper, care făceau să-ţi ia foc gura, şoricei de îngheţată, care te făceau să chiţăi după ce îi mâncai, bomboane de mentă în formă de broască (după ce le mâncai, ţi se părea că simţi cum sar în stomacul tău), bomboane fragile, în formă de pană de scris, şi tot soiul de bomboane care explodau în fel şi chip.

Harry se alătură unui grup de studenţi din anul VI, care se îngrămădiseră în faţa unui raft, pe care scria „Gusturi neobişnuite”. Aici îi văzu şi pe Ron şi pe Hermione, care studiau nişte bombonele cu gust de sânge. Se furişă în spatele lor.

— Nu, nu cred că lui Harry i-ar plăcea bomboanele astea, cred că sunt pentru vampiri, o auzi el pe Hermione spunând.

— Dar astea? o întrebă Ron, vârându-i sub nas nişte bomboane care semănau cu gândacii de bucătărie.

— În nici un caz! făcu Harry.

Ron aproape că scăpă vasul cu bomboane.

— Harry! exclamă Hermione. Ce faci aici? Cum ai… Cum ai ajuns aici?

— Uau! făcu Ron cu admiraţie. Ai învăţat cum să te materializezi în diferite locuri!

— Ei na! zise Harry, coborând vocea ca să nu îl audă cei din anul VI, când le povesti prietenilor lui despre „Harta Ştrengarilor”.

— Cum de nu mi-au dat-o mie ? întrebă Ron revoltat. Doar eu sunt fratele lor!

— Dar Harry n-o s-o păstreze pentru el, zise Hermione, ca şi cum numai simpla idee de a o păstra ar fi îngrozit-o. O să i-o dea profesoarei McGonagall, nu-i aşa, Harry?

— Nu, n-o să i-o dau! sări Harry.

— Nu eşti în toate minţile? o certă Ron. Cum să dea din mână un lucru atât de valoros?

— În plus, dacă i-o dau, zise Harry, o să trebuiască să spun de unde o am şi aşa Filch o să afle că Fred şi George au subtilizat-o din biroul lui!

— Dar cum rămâne cu Sirius Black? întrebă Hermione. În felul acesta, ar putea să pătrundă în castel. Profesorii ar trebui să ştie despre existenţa acestor culoare secrete!

— N-are cum să pătrundă prin aceste culoare. Despre patru dintre ele ştie şi Filch. Unul este zidit, aşa că nimeni nu poate pătrunde pe acolo, altul este păzit, ca să zic aşa, de Salcia Bătăuşă, iar altul este cel prin care am venit eu, iar intrarea lui este atât de bine mascată, încât Black nu ar putea să o vadă. În afară de cazul în care ar şti deja de el…

Harry ezită puţin, dar Ron îl linişti, arătându-i o înştiinţare, prinsă pe partea dinăuntru a uşii magazinului.

DIN ORDINUL MINISTRULUI MAGIEI

Clienţii sunt avertizaţi, că până la noi ordine, Dementorii vor patrula pe străzile din Hogsmeade, în fiecare seară, imediat după apusul soarelui. Această măsură a fost luată pentru a spori siguranţa cetăţenilor din Hogsmeade şi se va renunţa la ea o dată cu prinderea lui Sirius Black. Aşa că este recomandabil pentru toată lumea să îşi termine cumpărăturile pe care le are de făcut, înainte de căderea nopţii.

La Mulţi Ani!

— Vedeţi? întrebă Ron, încet. Aş vrea să-l văd şi eu pe Black încercând să se strecoare la „Lorzii mierii”, cu Dementorii patrulând prin faţa magazinului. Oricum, Hermione, proprietarii magazinului ar şti imediat dacă le-a spart cineva magazinul, doar locuiesc deasupra!

— Da, dar…, zise ea, străduindu-se să abordeze acum o altă problemă. N-ar fi trebuit să vii, Harry, doar nu ai nici o învoire semnată… Dacă află cineva, nu ştiu pe unde scoţi cămaşa! Şi încă nu e seară! Dacă Sirius Black îşi face apariţia chiar acum?

— Cu greu l-ar putea observa pe Harry acum, zise Ron, arătând spre perdeaua deasă de zăpadă, care se vedea prin fereastră. Hai, Hermione, nu mai fi aşa! E Crăciunul, Harry are şi el nevoie de puţină distracţie!

Hermione îşi muşcă buzele, extrem de preocupată.

— Ce, o să mă pârăşti tu? o întrebă Harry, zâmbind.

— Sigur că nu, cum crezi aşa ceva? Dar… Zău aşa, Harry…