J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Această fiinţă obişnuieşte să atragă călătorii în mlaştini, le spuse profesorul Lupin, în timp ce ei îşi luau notiţe. Vedeţi lanterna care îi atârnă în mână? O ia înainte, oamenii se iau după lumină şi…

Hinchipunul scrijeli geamul cutiei.

Sună clopoţelul şi toată lumea îşi strânse lucrurile şi se pregăti să iasă.

— Stai puţin, Harry, vreau să-ţi spun ceva, îl opri profesorul Lupin.

Harry se opri şi se uită la profesorul Lupin, care învelea cutia cu Hinchipunul.

— Am auzit despre meci, zise el, întorcându-se spre catedră şi punându-şi cărţile în servieta lui. Îmi pare rău de mătura ta. E vreo şansă să poată fi reparată?

— Nici una! oftă Harry. Salcia a făcut-o bucăţi-bucăţele.

Lupin oftă şi el.

— Au plantat salcia aia chiar în anul când am venit eu la Hogwarts, începu Lupin. Pe atunci, toţi încercau să se apropie cât mai mult de salcie. Era ca un concurs, câştiga cine reuşea să-i atingă trunchiul. În cele din urmă, unul dintre băieţi, Davey Gudgeon, aproape că şi-a pierdut un ochi şi de atunci ni s-a interzis să ne mai apropiem de salcie. Măturile n-aveau nici o şansă să se apropie de ea.

— Aţi auzit şi despre… Dementori? întrebă Harry cu greutate.

Lupin îi aruncă o privire.

— Da. Am auzit. Nu cred că cineva l-a văzut vreodată pe domnul profesor Dumbledore atât de furios. Dementorii deveniseră cam agitaţi în ultimul timp… Erau supăraţi că nu erau lăsaţi să pătrundă în perimetrul castelului. Bănuiesc că din cauza lor ai căzut, nu-i aşa?

— Da, zise Harry.

Ezită puţin, apoi întrebarea porni ca o săgeată:

— De ce? De ce mă afectează numai pe mine? Sunt eu, oare, atât de…

— Asta nu înseamnă nicidecum că eşti slab, zise profesorul Lupin, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. Dementorii te afectează mai mult pe tine, fiindcă altora nu li s-au întâmplat nenorocirile la care ai fost tu martor în trecut…

Lumina soarelui de toamnă târzie mângâie părul profesorului Lupin şi faţa lui încă tânără.

— Dementorii sunt creaturile cele mai groaznice, care bântuie pe faţa pământului. Îi întâlneşti în locurile cele mai murdare, mai întunecoase şi se bucură de disperarea oamenilor, trăiesc de pe urma nefericirii lor şi absorb din jurul lor pacea sufletească, speranţa şi fericirea. Chiar şi Încuiaţii le simt prezenţa, deşi nu-i pot vedea. Dacă te apropii de un Dementor, poţi să fii sigur că n-o să mai ai nici un sentiment de mulţumire sau de fericire, nici o amintire plăcută. Dacă li se permite, trăiesc pe seama fericirii unui om, până ce acesta ajunge ca ei, rău şi lipsit de suflet, fără să poată să-şi amintească nimic altceva, decât întâmplările nefericite din viaţa lui. Şi răul care ţi s-a întâmplat ţie în trecut, Harry, este suficient să facă pe oricine să cadă de pe mătură. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine.

— Când se apropie de mine, şopti Harry, cu ochii la catedră, aud cum Cap-de-Mort mi-a omorât mama…

Lupin făcu un pas spre Harry, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar se gândi că era mai bine să nu o facă. Urmă o clipă de tăcere, după care…

— De ce au venit pe stadion? întrebă Harry cu obidă.

— Fiindcă sunt înfometaţi, răspunse scurt profesorul Lupin. Dumbledore nu-i lasă nici măcar în curtea castelului, aşa că nu mai au din fericirea cui să se hrănească… Probabil că n-au rezistat tentaţiei, când au văzut mulţimea adunată la meci… Atâtea sentimente… gânduri fericite şi lipsite de griji… Un adevărat ospăţ pentru ei!

— Cred că e îngrozitor la Azkaban, murmură Harry. Profesorul Lupin aprobă din cap.

— Fortăreaţa se află pe o insulă mică, în largul mării, dar nici nu ar fi nevoie de pereţi sau de apă ca să ţină prizonierii în interiorul închisorii, fiindcă li s-a şters din minte orice gând fericit, orice amintire plăcută… Majoritatea înnebunesc după câteva săptămâni.

— Dar Sirius Black a reuşit să scape de acolo, zise Harry. I-a păcălit cumva…

Servieta lui Lupin alunecă de pe catedră. El trebui să se aplece să o prindă, ca să nu cadă pe jos.

— Da, zise profesorul Lupin, îndreptându-se din şale, probabil că Black a găsit o modalitate să le reziste… Dementorii distrug puterile oricărui vrăjitor, dacă acesta este lăsat prea mult în preajma lor…

— Dar şi dumneavoastră aţi reuşit să-l faceţi pe cel din tren să bată în retragere, îşi aminti Harry.

— Există anumite tehnici de apărare şi respingere, admise profesorul Lupin, dar nu uita că în tren era numai un singur Dementor. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât este mai greu să le faci faţă.

— Mă puteţi învăţa şi pe mine astfel de tehnici de apărare? întrebă Harry.

— Nu pretind că aş fi mare expert în lupta împotriva Dementorilor, Harry, din contră…

— Dar, dacă mai apar pe terenul de Vâjthaţ, trebuie să ştiu cum să le fac faţă…

Lupin îl privi pe Harry, admirându-l cât era de hotărât, ezită puţin, apoi zise:

— Bine… O să încerc să te ajut, dar va trebui să aştepţi până în trimestrul următor. Am atâtea de făcut… Tocmai acum m-am găsit şi eu să mă îmbolnăvesc…

Cu promisiunea lui Lupin şi la gândul că nu va mai trebui să fie martorul morţii mamei lui, lui Harry îi reveni cât de cât buna dispoziţie. În plus, la sfârşitul lui noiembrie, Ochi-de-Şoim îi învinseră la scor pe Astropufi. După toate, Cercetaşii nu ieşiseră din cursă, deşi erau în situaţia în care nu îşi mai puteau permite să piardă alt meci. Baston îşi recăpătase pofta de viaţă şi energia, aşa că îi muncea mai mult ca niciodată la antrenamente, în frigul şi ploaia care nu conteni nici în decembrie. Harry nu mai văzu nici urmă de Dementor în castel sau în curtea lui. Mânia lui Dumbledore părea să-i ţină la distanţă, la posturile lor, de la porţile castelului.

Cu două săptămâni înainte de sfârşitul trimestrului, cerul se lumină deodată şi într-o dimineaţă văzură că pământul noroios îngheţase. În interiorul castelului, se simţea deja apropierea Crăciunului. Flitwick, profesorul de „Farmece”, îşi decorase deja clasa cu luminiţe pâlpâitoare, care se dovediră a fi zâne, de fapt. Toţi discutau cu însufleţire, făcându-şi planuri pentru sărbători. Atât Ron, cât şi Hermione, se hotărâseră să rămână şi ei la castel. Deşi Ron motivase că rămâne fiindcă nu ar fi fost în stare să îl suporte pe Percy două săptămâni, iar Hermione spusese că trebuie să studieze ceva la bibliotecă, Harry nu se lăsă păcălit: ştia prea bine că rămâneau doar ca să nu îl lase singur şi aprecie în mod deosebit acest lucru.

Spre bucuria tuturor, mai puţin a lui Harry, se mai organiză o excursie la Hogsmeade, chiar la sfârşitul ultimei săptămâni a trimestrului.

— Ne putem face toate cumpărăturile pentru Crăciun acolo, se bucură Hermione. Mama şi tata o să se bucure foarte mult de bombonelele acelea de mentă, pentru curăţirea dinţilor!

Resemnat că va fi iar singurul elev din anul III care va rămâne la Hogwarts, Harry împrumută de la Baston un exemplar din cartea „Care mătură ? ” şi decise să îşi petreacă ziua citind despre diferitele mărci de cozi de mătură. Încercase la un antrenament una dintre măturile şcolii, „Steaua Căzătoare”, dar aceasta se dovedi foarte lentă şi, în plus era şi tare uzată, aşa că se hotărî să îşi cumpere propria lui mătură, un model mai performant.

Sâmbătă dimineaţa, Harry îşi luă rămas-bun de la Ron şi de la Hermione, înfofoliţi în pelerine şi cu fulare la gât, şi începu să urce scările de marmură, cu gând să ajungă în Turnul Cercetaşilor. Zăpada începuse să cadă afară, iar castelul era foarte tăcut şi liniştit.