J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Vântul era atât de puternic, încât îi făcea să se clatine, în drum spre stadion. Chiar dacă erau aclamaţi de mulţime, nu puteau să audă din cauza tunetelor şi a rafalelor de vânt. Ploaia îi acoperea ochelarii şi Harry se întreba cum va putea să vadă hoţoaica, în condiţiile acelea.

Astropufii se apropiau din partea cealaltă a stadionului, purtând costume galbene. Căpitanii se apropiară şi îşi strânseră mâinile. Diggory îi zâmbi lui Baston, dar acestuia parcă i se încleştaseră maxilarele şi nu reuşi decât să încline capul.

Mai mult ghiciră cuvintele lui Madam Hooch:

— Urcaţi pe mături!

Harry îşi desprinse cu greu piciorul din nămol şi încalecă pe „Nimbus 2000”. Madam Hooch duse fluierul la gură şi se auzi vag un şuierat. Meciul începuse.

Harry se ridică iute de la pământ, dar mătura lui se clătina sub puterea vântului. Se prinse şi mai vârtos de coada măturii şi îşi continuă zborul prin ploaie.

În cinci minute, era ud până la piele şi tremura de frig, abia putând să îşi vadă coechipierii şi adversarii, darămite hoţoaica aurie. Zbura dintr-o parte în alta a terenului, pe lângă contururi vagi, roşii şi galbene, fără să aibă nici măcar cea mai mică idee despre desfăşurarea meciului, în general. Din cauza vântului, nu putea să audă nici o frântură din ce spunea comentatorul sportiv. Mulţimea încerca să se adăpostească sub pelerine de ploaie şi umbrele întoarse pe dos. Harry fu gata să fie lovit de două ori de un balon-ghiulea, pe care nu îl văzuse din cauza ochelarilor aburiţi şi pe care curgeau şiroaie de ploaie.

Harry pierduse şi noţiunea timpului. Îi era din ce în ce mai greu să-şi menţină echilibrul pe mătură. Cerul se întuneca tot mai mult, ca şi cum noaptea se hotărâse să vină mai devreme. De două ori intră în cineva, fără ca măcar să ştie dacă era un coechipier sau un adversar. Toţi erau uzi fleaşcă şi ploua atât de des, încât nu puteai să-i deosebeşti unul de altul.

Auzi fluierul lui Madam Hooch şi, la lumina unui fulger, îl observă pe Baston făcându-le semn să coboare. Echipa se adună în jurul lui Baston, în noroiul de pe teren, adăpostiţi sub o umbrelă mare.

— Care e scorul?

— Avem un avantaj de cincizeci de puncte, îi anunţă Baston, dar, dacă nu prinde Harry mai repede hoţoaica, riscăm să jucăm pe întuneric.

— N-am nici o şansă cu ploaia asta, zise Harry, arătându-le ochelarii şiroind de apă.

În acel moment, lângă Harry apăru Hermione, care, nu se ştie din ce cauză, radia de fericire.

— Harry, mi-a venit o idee! zise ea. Dă-mi repede ochelarii!

Harry îi dădu ochelarii şi, sub privirile curioase ale întregii echipe, Hermione îi atinse uşor cu bagheta ei magică şi rosti: „Impervius ! ”

— Poftim! zise ea triumfător, întinzându-i ochelarii lui Harry. Acum resping apa!

Baston o privi ca şi cum i-ar fi venit să o sărute, de bucurie.

— Splendid! Genial! strigă el, în timp ce Hermione se ducea la loc, în tribună. OK, băieţi, să mergem!

Vraja făcută de Hermione se dovedi foarte eficientă. Harry era amorţit de frig, ud-leoarcă, aşa cum nu mai fusese vreodată, dar acum putea să vadă. Însufleţit de speranţă, zbura de colo-colo, sperând să vadă hoţoaica, ferindu-se de baloanele-ghiulea, plonjând pe sub Diggory, care se avânta în direcţia opusă…

Se auzi un alt tunet, urmat de un fulger în zigzag. Situaţia se înrăutăţea, fiind din ce în ce mai periculos. Trebuia să prindă hoţoaica repede, altfel…

Se întoarse, intenţionând să ajungă iar la mijlocul terenului, când, la lumina altui fulger, zări ceva care îi distrase atenţia complet: silueta unui câine mare şi negru, profilat clar pe cer, stând nemişcat, pe rândul cel mai de sus de bănci.

Mâna lui Harry slăbi strânsoarea şi mătura lui căzu câţiva centimetri. Scuturând din cap, Harry se pregăti să-şi reia poziţia. Câinele dispăruse.

— Harry! auzi strigătul disperat al lui Baston, dinspre poarta lor. Harry, în spatele tău!

Harry se întoarse. Cedric era în faţa lui, iar între ei sclipea ceva auriu… Înnebunit, Harry se repezi spre hoţoaica aurie.

— Hai, hai! îşi îndemnă el mătura. Mai repede!

Dar se întâmplă ceva ciudat. O tăcere stranie cuprinse stadionul. Parcă şi vântul, deşi tot atât de puternic, renunţase să vuiască. Era ca şi cum cineva ar fi oprit brusc sunetul, ca şi cum Harry ar fi surzit deodată. Ce se întâmpla?

Apoi, un fior rece ca gheaţa, foarte familiar, îl învălui şi îi pătrunse în suflet, când observă ceva mişcându-se sub el, jos, pe stadion…

Fără să vrea, Harry îşi dezlipi privirile de la hoţoaica aurie şi privi în jos.

Cel puţin o sută de Dementori, cu feţele acoperite de glugi negre, se uitau în sus, arătând spre el. Era ca şi cum o apă rece ca gheaţa îi inunda trupul, înecându-l. Apoi auzi din nou… Strigătul acela scos de cineva din interiorul lui… Un strigăt de femeie…

„Nu Harry, te rog, nu Harry!”

„La o parte, fată nesocotită, piei din calea mea!”

„Nu Harry, te rog… Omoară-mă pe mine în schimb…”

Harry îşi simţi creierul învăluit într-o, ceaţă albă… Ce făcea? De ce zbura? Trebuia să o ajute… Avea nevoie de ajutorul lui… ca să nu fie ucisă…

Cădea, aluneca tot mai jos, prin aerul îngheţat…

„Nu Harry, te rog… fie-ţi milă…”

Cineva râdea cu răutate, femeia ţipa deznădăjduit… Şi Harry nu mai ştiu nimic de el.

— Noroc că pământul era moale, auzi el.

— Am fost convins că a murit…

— Dar nu şi-a spart nici măcar ochelarii!

Harry auzea toate acele voci şoptite, dar tot nu se lămurea ce i se întâmplase. Nu avea nici cea mai mică idee nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo sau ce făcea înainte de a ajunge acolo… Nu ştia decât că îl durea fiecare centimetru al corpului, ca şi cum l-ar fi bătut cineva…

— A fost lucrul cel mai groaznic pe care l-am văzut în viaţa mea!

Cel mai groaznic… feţele acelea acoperite cu glugi negre… rece… frig… ţipătul…

Harry deschise brusc ochii. Era în aripa spitalului. Coechipierii lui, murdari de noroi din cap până-n picioare, erau adunaţi în jurul patului său. Ron şi Hermione erau şi ei acolo, arătând de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un bazin de înot.

— Harry! strigă Fred, care era extrem de palid, sub noroiul de pe faţă. Cum te simţi?

Totul se derulă cu viteza fulgerului în mintea lui Harry. Trăsnetele… Spectrul… Hoţoaica aurie… Dementorii…

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, sculându-se brusc în capul oaselor.

— Te-ai prăbuşit, răspunse Fred. Cât să fi fost? Vreo cincisprezece metri?

— Am crezut că ai murit, zise Alicia, care încă mai tremura. Hermione scoase un mic ţipăt. Avea ochii foarte roşii.

— Dar meciul? întrebă Harry. Se rejoacă?

Nimeni nu răspunse. Harry înţelese adevărul şi stomacul i se strânse dureros.

— Doar n-am… pierdut?

— Diggory a prins hoţoaica, zise George. Imediat după ce te-ai prăbuşit tu. Nu şi-a dat seama ce se întâmplase. Când te-a văzut la pământ, a încercat să obţină anularea meciului.

A vrut să se rejoace, dar nu era drept… Chiar şi Baston a recunoscut… Au câştigat cinstit…

— Unde este Oliver? întrebă Harry, dându-şi seama că Baston nu era lângă patul său.

— E la duşuri, încearcă să se înece, glumi Fred.

Harry îşi puse capul pe genunchi şi se prinse cu mâinile de cap. Fred îi puse mâna pe umăr şi încercă să îl consoleze.