J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ei lasă, Harry, e prima oară când ai ratat şi tu hoţoaica…

— Trebuia să ţi se întâmple odată şi odată, zise şi George.

— Campionatul nu e pierdut, suntem conduşi numai cu o sută de puncte, nu-i aşa? continuă Fred. Dacă Astropufii pierd în faţa echipei Ochilor-de-Şoim iar noi îi batem pe Ochi-de-Şoim şi pe Viperini…

— Astropufii trebuie să piardă cu cel puţin două sute de puncte, zise George.

— Dar dacă ei îi bat pe Ochi-de-Şoim…

— În nici un caz! Ochi-de-Şoim sunt mult mai buni. Şi dacă Viperinii pierd în faţa Astropufilor?

— Totul depinde cu câte puncte… Avem de recuperat o sută de puncte…

Harry stătea nemişcat în pat. Pierduseră… Pentru prima oară pierduse un meci de Vâjthaţ…

După zece minute sau cam aşa ceva, apăru Madam Pomfrey care le spuse că e timpul să plece.

— Venim mai târziu iar, îi zise Fred. Nu te mai necăji, Harry, rămâi tot cel mai bun căutător pe care l-am avut vreodată.

Ieşiră cu toţii, lăsând în urma lor numai dâre de noroi. Madam Pomfrey închise uşa în urma lor, nemulţumită. Ron şi Hermione se apropiară de patul lui Harry.

— Dumbledore era furios de-a dreptul, începu Hermione. Eu nu l-am mai văzut niciodată aşa. S-a repezit pe stadion, de cum a văzut că te prăbuşeşti, a ridicat bagheta şi ţi-a încetinit oarecum căderea. Apoi, a îndreptat bagheta spre Dementori, trimiţând zeci de scântei spre ei. Aceştia s-au făcut imediat nevăzuţi… Dumbledore era furios că pătrunseseră pe stadion. L-am auzit noi întrebând cum de fusese posibil aşa ceva…

— Apoi, prin alte vrăji, continuă Ron, a făcut să apară o targă, pe care te-a pus şi te-a purtat prin aer spre aripa spitalului. Am crezut cu toţii că ai…

Vocea lui Ron se stinse, dar Harry păru să nu-l audă. Nu se gândea decât la ce i se întâmplase iar din cauza Dementorilor şi la ţipătul acela de femeie… Ridică privirile, întâmplător, şi văzu feţele îngrijorate ale lui Ron şi Hermione. Se grăbi repede să spună ceva, ca să le mai alunge îngrijorarea.

— A avut cineva grijă de mătura mea?

Ron şi Hermione schimbară priviri furişe între ei.

— Păi…

— Păi, ce? întrebă Harry, plimbându-şi privirile de la unul la altul.

— Păi… după ce ai căzut tu, se bâlbâi Hermione, a… a zburat cât colo…

— Şi?

— Si… Si a nimerit în… Salcia Bătăuşă…

Harry simţi un junghi în stomac. Salcia Bătăuşă era un copac extrem de violent, din apropierea castelului.

— Şi? întrebă el iar, temându-se deja de răspuns.

— Păi, continuă Ron, tu ştii prea bine de ce e în stare… Nu-i place să fie lovită…

— Profesorul Flitwick a adus ăsta, zise Hermione, ridicând un sac de la picioarele patului, cu puţin înainte de a-ţi veni tu în simţiri…

Şi deşertă pe pat zeci de aşchii şi bucăţi de lemn, singurele rămăşiţe ale frumosului „Nimbus 2000”, credincioasa mătură a lui Harry, învinsă în cele din urmă…

Madam Pomfrey insistă ca Harry să rămână în spital până la sfârşitul săptămânii. Nu comentă şi nici nu se plânse, dar nu-i dădu voie să arunce rămăşiţele lui „Nimbus 2000”. Ştia că e o prostie, că oricum mătura nu mai putea fi reparată, dar nu se putu abţine. Se simţea ca şi cum ar fi pierdut un prieten drag.

Veniră o mulţime de colegi să-l viziteze la spital. Hagrid îi trimise nişte flori galbene, ca nişte verze, iar Ginny, înroşindu-se violent la faţă, îi dădu cadou o felicitare, făcută chiar de ea, care cânta înfiorător dacă Harry o uita deschisă şi nu o punea sub vasul de fructe de pe măsuţa de lângă pat. Duminică, Echipa Cercetaşilor îl vizită iar. De data asta, veni şi Baston, care îl asigură pe Harry, cu o voce ca venită din mormânt, că nu îl învinuia deloc pe el… Dar orice s-ar fi spus, nimic nu îl putea face pe Harry să se simtă mai bine, fiindcă el nu le spusese nici pe jumătate din ce i se întâmplase…

Nu spusese nimănui despre Spectru, nici măcar lui Ron sau Hermionei, fiindcă ştia că Ron ar fi intrat în panică, iar Hermione ar fi strâmbat din nas, neîncrezătoare. Cert era că Spectrul îi apăruse până atunci de două ori şi de ambele dăţi i se întâmplaseră accidente aproape fatale. Prima dată, aproape că fusese călcat de Autobuzul Salvator, a doua oară, căzuse de pe mătură, de la circa cincisprezece metri. Oare Spectrul avea să-l hăituiască până în clipa morţii? Urma să-şi petreacă timpul pe care îl mai avea de trăit, pândind apariţia Spectrului?

Şi mai erau Dementorii. Lui Harry i se făcea greaţă şi se simţea umilit, ori de câte ori se gândea la ei. Toată lumea era de părere că erau îngrozitori, dar nimeni nu leşina când se afla în preajma lor… Nimeni altcineva nu retrăia moartea părinţilor săi…

Fiindcă Harry ştia prea bine acum al cui era acel strigăt. Rememorase iar şi iar cuvintele ei, în timpul lungilor nopţi, când zăcea pe patul de spital, cu ochii ţintă la tavan, la lumina lunii. Când se apropiaseră Dementorii de el, auzise ultimele cuvinte ale mamei sale, fusese martor la încercarea ei de a-l salva pe el de furia lui Cap-de-Mort şi auzise râsul crud al acestuia, chiar înainte de a o omorî… Harry aţipea ca să viseze numai mâini cu aspect de putreziciune şi rugăminţi disperate… Se trezea brusc, dar continua să se gândească numai la strigătul mamei lui…

A fost o adevărată uşurare să se întoarcă în zgomotul şi aglomeraţia şcolii, unde era obligat să se gândească şi la alte lucruri, chiar dacă trebuia să asculte tachinările lui Draco Reacredinţă. Draco fusese peste poate de fericit că Astropufii îi învinseseră pe Cercetaşi. Îşi scosese în cele din urmă bandajele şi profita de faptul că putea folosi ambele mâini, ca să îl imite pe Harry cum căzuse de pe mătură. Draco îşi petrecu mai toată ora de „Poţiuni”, imitând Dementorii. Ron cedă nervos până la urmă şi azvârli în faţa lui Draco o inimă de crocodil, mare şi alunecoasă, ceea ce atrase o penalizare de cincizeci de puncte de la Cercetaşi.

— Dacă iar dau cu ochii de Plesneală, făcu Ron, pe când se îndreptau spre ora de „Apărare contra Magiei Negre”, zic că sunt bolnav! Hermione, vezi, te rog, cine e la catedră!

Hermione strecură capul pe uşă.

— E în regulă! zâmbi ea.

Profesorul Lupin se întorsese la catedră. Arăta, într-adevăr, de parcă ar fi fost bolnav. Hainele peticite îi atârnau şi mai mult pe el şi avea cearcăne. Cu toate acestea, zâmbi când îi văzu, iar ei i se plânseră, care mai de care, de Plesneală.

— Nu e drept! Vă ţinea locul, doar, de ce să ne dea şi teme pentru acasă?

— Nu ştim nimic despre oamenii-lup…

— Cum să scriem două foi de pergament?

— I-aţi spus domnului profesor că nu am ajuns încă acolo? întrebă Lupin, încruntându-se puţin.

Hărmălaia reîncepu.

— Sigur, şi a zis că am rămas mult în urmă cu materia, dar…

— … nici n-a vrut s-audă!

— Două foi de pergament!

Profesorul Lupin zâmbi, văzând revolta de pe feţele lor.

— Nu vă îngrijoraţi, zise el, o să vorbesc eu cu profesorul Plesneală. Nu e nevoie să faceţi lucrarea.

— Oh, nu! făcu Hermione dezamăgită. Eu am terminat-o deja!

Urmă o oră deosebit de plăcută. Profesorul Lupin adusese o cutie, în care se afla un Hinchipun, o creatură micuţă, cu un picior, care părea să fi fost făcută din vârtejuri de fum, fragilă şi care părea foarte inofensivă.