J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry îl observă frunzărind ultimele pagini ale manualului, unde Plesneală ştia fără nici o îndoială că nu ajunseseră încă.

— Oamenii-lup! zise Plesneală.

— Dar, domnule profesor, zise Hermione, care nu se mai putu abţine. Nu trebuia să facem despre oamenii-lup încă, ci despre Hinchipuni…

— Domnişoară Granger, începu el cu o voce extrem de calmă, am impresia că eu predau acum, nu dumneavoastră. Şi eu vă spun să deschideţi cartea la pagina trei sute nouăzeci şi patru. Toată lumea! Imediat!

Cu priviri revoltate şi bombănind, toţi deschiseră cărţile la pagina indicată.

— Care dintre voi îmi poate spune care este diferenţa între un om-lup şi un lup adevărat? întrebă Plesneală.

Se lăsă o tăcere deplină. Toţi tăceau mâlc, în afară de Hermione, a cărei mână zvâcni în aer, ca de obicei.

— Nimeni? întrebă el, ignorând-o pe Hermione şi arborând zâmbetul lui strâmb. Nu v-a spus niciodată profesorul Lupin despre diferenţa cea mai evidenţă dintre…

— V-am spus doar, zise deodată Parvati, nu am ajuns încă acolo, suntem la…

— LINIŞTE! urlă Plesneală. Asta-i bună! N-aş fi crezut niciodată ca nişte elevi de anul III să nu fie în stare să recunoască imediat un om-lup, atunci când se întâlnesc cu el. O să am grijă să-l informez pe domnul director cât de în urmă sunteţi cu materia…

— Vă rog, domnule profesor, zise Hermione, care rămăsese cu mâna în aer, vă spun eu. Omul-lup diferă de lup prin mici deosebiri, cum ar fi boţul mai…

— Este a doua oară când vorbiţi neîntrebată, domnişoară Granger, îi zise el, cât se poate de acru. Încă cinci puncte de la Cercetaşi, pentru aerul lor de atotştiutori!

Hermione se făcu roşie ca focul, lăsă mâna jos şi îşi plecă în pământ ochii plini de lacrimi.

Ca dovadă a faptului că Plesneală era urât de toată clasa, toţi îl priveau cu reproş, deşi fiecare îi zisese Hermionei, cel puţin o dată, că o făcea pe atotştiutoarea, iar Ron, care îi spunea Hermionei cel puţin de două ori pe zi lucrul acesta, zise:

— Ne-aţi pus o întrebare şi ea ştie răspunsul. De ce mai întrebaţi, dacă nu vreţi să aflaţi răspunsul?

Toată clasa îşi dădu seama că Ron întinsese prea tare coarda. Toţi îşi ţinură răsuflarea când îl văzură pe Plesneală îndreptându-se încet spre Ron.

— Eşti pedepsit, Weasley, zise Plesneală, cu un ton care se vroia mieros, apropiindu-şi faţa mult de a lui Ron. Şi dacă mai aud că îmi critici felul de a preda, o s-o încurci rău de tot!

Nimeni nu mai scoase un cuvânt tot restul orei. Se apucară şi îşi făcură singuri notiţe din carte despre oamenii-lupi, în timp ce Plesneală patrula printre rânduri şi verifica felul în care profesorul Lupin predase până atunci.

— Hm… cam subţire explicaţia asta… Asta e incorectă, Carpii se întâlnesc cel mai des în Mongolia. Şi ţi-a dat opt pentru lucrarea asta? Eu nu ţi-aş fi pus nici trei!

Când sună clopoţelul, Plesneală îi mai ţinu puţin şi le zise:

— O să-mi faceţi o lucrare despre oamenii-lup, pe care o să mi-o predaţi mie, personal, şi despre felul în care pot fi omorâţi. Vreau să fie de cel puţin două pergamente şi să fie gata până luni dimineaţă. E vremea ca cineva să pună lucrurile la punct, la materia asta. Weasley, mai rămâi puţin, să vorbim despre pedeapsă…

Harry şi Hermione părăsiră clasa împreună cu restul colegilor. Aşteptară până ce fură siguri că nu-i mai aude Plesneală, după care izbucniră.

— Plesneală nu s-a purtat niciodată astfel, cu nici unul dintre profesorii noştri de „Apărare contra Magiei Negre”, chiar dacă tânjea după post, îi zise Harry lui Hermione. Ce are cu Lupin? Crezi că e din cauza Bongului?

— Nu ştiu, zise Hermione gânditoare, dar tare aş vrea să se facă bine mai repede domnul profesor Lupin.

Ron li se alătură, zece minute mai târziu, clocotind de furie.

— Ştiţi ce m-a pus… — şi îl numi într-un fel pe Plesneală, care o făcu pe Hermione să exclame „Ron!” — să fac? Trebuie să curăţ ploştile din spital! Fără nici un fel de vrajă! zise Ron, respirând greu, cu pumnii încleştaţi. De ce nu s-o fi ascuns Sirius Black în biroul lui Plesneală? Ne scăpa de el o dată pentru totdeauna!

Ziua următoare, Harry se sculă mult prea de dimineaţă. Era încă întuneric afară. Pentru o clipă, crezu că rafalele de vânt îl treziseră, apoi simţi o răsuflare la ceafă şi sări din pat. Era Peeves, care plutea pe lângă Harry şi îi sufla în ureche.

— De ce m-ai trezit? îl întrebă Harry furios.

Peeves mai suflă o dată, şi mai tare, în ceafa lui Harry, apoi ieşi din cameră, chicotind.

Harry îşi căută ceasul deşteptător şi se uită la el. Era patru şi jumătate. Bodogănindu-l pe Peeves, se trânti iar în pat, sperând să mai adoarmă, dar nu era chiar atât de simplu. Acum, că era treaz, nu putea să nu audă vântul urlând cu furie, şi tunetele de afară. Din când în când, se auzea chiar şi trosnetul copacilor din Pădurea Interzisă. În câteva ore, avea să se afle pe terenul de Vâjthaţ, zburând prin ploaie şi frig. În cele din urmă, renunţă la ideea de a mai trage un pui de somn, îşi luă mătura, frumosul lui „Nimbus 2000”, şi ieşi din dormitor.

Când deschise uşa să iasă, Harry simţi ceva frecându-i-se de picioare. Abia avu timp să se aplece şi să-l prindă pe Şmecherilă de mijloc, împiedicându-l să se strecoare în dormitor.

— Ştii ce? îi zise Harry, privindu-l bănuitor. Înclin să cred că Ron are dreptate în privinţa ta. Sunt o mulţime de şoareci pe aici, de ce nu-i vânezi pe ei? Hai, du-te de-aici, zise el şi îl împinse pe Şmecherilă cu piciorul spre scara în spirală, lasă-l pe Pungaşul în pace!

Zgomotul furtunii era şi mai puternic în camera de zi.

Harry ştia prea bine că meciul nu avea să fie amânat. Meciurile de Vâjthaţ nu se amânau din cauza unei simple furtuni cu tunete. Începuse să se îngrijoreze. Baston i-l arătase pe Cedric Diggory pe coridor. Era un băiat înalt, din anul V, mult mai solid ca Harry. Căutătorii erau de obicei uşori şi aveau viteză mare, dar pe o asemenea vreme, greutatea lui Cedric era un mare avantaj, nu risca să îl dezechilibreze vântul sau să-i schimbe direcţia.

Harry aşteptă, abătut, ivirea zorilor, în faţa focului din cămin. Din când în când, îl mai dădea jos pe Şmecherilă de pe scara în spirală, în încercarea acestuia de a ajunge iar în dormitorul băieţilor. În cele din urmă, Harry se gândi că sosise ora micului dejun şi se îndreptă singur spre gaura din portret.

— Stop şi pune mâna pe spadă, laşule! strigă Sir Cadogan.

— O, mai taci din gură, făcu Harry plictisit.

Ajunse la masă şi se mai învioră puţin în faţa unei căni cu lapte. Între timp, sosise şi restul echipei.

— O să fie un meci îngrozitor, zise Baston, fără să se atingă de nimic.

— Nu te mai văita atât, îi zise Alicia, doar n-o să ne topească un pic de ploaie!

Dar era mult, mult mai mult decât un pic. Atât de iubit era acest sport, încât toată şcoala se sculase ca să asiste la meci. Plecară spre terenul de joc, cu capetele plecate, pentru a rezista rafalelor puternice de vânt, iar umbrelele se dovediră inutile, fiind rapid smulse sau întoarse pe dos de vânt. Chiar înainte de a intra la vestiar, Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle înghesuiţi sub o umbrelă enormă. Draco arăta spre Harry şi toţi se prăpădeau de râs.

Echipa Cercetaşilor îşi puse costumele de un roşu aprins şi aşteptă obişnuitul discurs mobilizator al lui Baston, dar acesta se lăsa aşteptat. Baston se străduia să spună ceva, dar nu reuşea decât să înghită cu greu. În cele din urmă se lăsă păgubaş şi le făcu semn să-l urmeze.