J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ce-a fost asta? întrebă Ron.

Următoarele câteva zile, nimeni nu mai vorbi decât despre Sirius Black. Teoriile legate de felul în care acesta pătrunsese în castel deveniseră mai mult decât fanteziste. Hannah Abbot, de la Astropufi, îşi petrecu mai toată ora de „Ierbologie”, povestind — cui avea vreme să o asculte — că Black se putea transforma într-un tufiş înflorit.

Pânza sfâşiată a portretului doamnei grase fu luată de pe perete şi tabloul fu înlocuit, temporar, cu cel al lui Sir Cadogan, călare pe poneiul lui grăsuţ. Sir Cadogan îşi petrecea cea mai mare parte a timpului provocându-i pe toţi la duel, iar restul timpului se gândea la fel de fel de parole, care de care mai complicate, pe care le schimba de cel puţin două ori pe zi.

— E complet sonat, se plângea Seamus Finnigan lui Percy. Nu am putea găsi pe altcineva?

— Nimeni altcineva n-a vrut slujba asta, îi zise Percy. Tablourile sunt speriate de ce i s-a întâmplat doamnei grase. Numai Sir Cadogan a fost suficient de viteaz ca să accepte postul.

Dar altceva îl preocupa pe Harry, nicidecum Sir Cadogan. Harry era acum supravegheat mult mai îndeaproape. Profesorii găseau fel de fel de scuze să îl însoţească pe coridoare, iar Percy Weasley (la recomandarea mamei lui, bănuia Harry) îl urmărea peste tot, ca un câine de pază credincios. Şi ca să pună capac la toate, profesoara McGonagall îl chemă pe Harry în biroul ei, cu o figură atât de sumbră, încât Harry a fost convins că murise cineva.

— Nu mai are nici un rost să-ţi ascundem adevărul, Potter, începu ea, pe un ton foarte serios. Ştiu că o să te surprindă, dar Sirius Black…

— Ştiu că vrea să ajungă la mine, o întrerupse Harry. L-am auzit pe tatăl lui Ron, când îi spunea soţiei lui. Lucrează la Ministerul Magiei, doar ştiţi…

Profesoara McGonagall păru foarte îngrijorată. Se uită la Harry câteva clipe, apoi zise:

— Ei bine, în cazul ăsta, o să înţelegi prea bine, Potter, de ce nu sunt de acord să te mai antrenezi seara pentru Campionatul de Vâjthaţ. Acolo, numai cu echipa ta, eşti foarte expus…

— Dar avem primul meci sâmbătă! strigă el revoltat. Trebuie să mă antrenez, doamnă profesoară!

Profesoara McGonagall îl privi ţintă. Ştia cât de încântat era Harry de perspectivele echipei Cercetaşilor de a câştiga cupa. Şi, la urma urmelor, chiar ea îl recomandase pentru postul de căutător în echipa de Vâjthaţ. Harry aşteptă cu sufletul la gură.

— Hmm, făcu profesoara McGonagall, uitându-se la terenul plin de noroi, numai Dumnezeu ştie cât aş dori să câştigăm cupa anul ăsta… Cu toate astea, Potter… aş fi foarte bucuroasă să fie prezent la antrenament şi un profesor. O s-o rog pe Madam Hooch să vă supravegheze antrenamentele.

Vremea se înrăutăţea tot mai mult, pe măsură ce primul meci de Vâjthaţ se apropia. Îndârjiţi, Cercetaşii se antrenau neabătuţi, chiar şi mai serios sub privirile atente ale lui Madam Hooch. La ultimul lor antrenament, înainte de meciul de sâmbătă, Oliver Baston le dădu nişte veşti deloc îmbucurătoare.

— Nu jucăm cu Viperinii, îi anunţă el foarte supărat. Mi-a zis Flint. Jucăm cu Astropufii.

— De ce? întrebară toţi în cor.

— Flint zice că din cauză că nu i s-a vindecat mâna căutătorului lor, zise Baston, strângând furios din dinţi. Adevărul e însă altul: nu vor să joace pe vremea asta! Ştiu că le scad mult şansele…

Toată ziua, suflase vântul cu putere şi plouase fără încetare. Chiar în timp ce vorbea Baston, din depărtare se auzi un tunet.

— N-are nimic la mână! strigă Harry furios. Se preface!

— Ştiu, dar n-avem cum să dovedim asta, zise Baston cu necaz. Şi ne-am antrenat pentru cazul în care jucam cu Viperinii… Stilul Astropufilor e diferit, trebuie să schimbăm tactica. Au acum un nou căutător, care e şi căpitanul echipei, Cedric Diggory…

Angelina, Alicia şi Katie chicotiră.

— Ce-aveţi? întrebă Baston, supărat că tratau problema aşa de uşor.

— Păi, e tipul ăla înalt şi foarte chipeş, nu-i aşa? întrebă Angelina.

— Puternic şi serios, adăugă şi Katie şi începură să se hlizească iar.

— E serios, fiindcă e prea tont să lege două vorbe, zise Fred cu năduf. Nu ştiu de ce îţi faci atâtea probleme, Oliver. O să fie floare la ureche să-i batem pe Astropufi. Ultima dată când am jucat cu ei, Harry a prins hoţoaica numai după cinci minute, îţi aminteşti?

— Da, dar erau cu totul alte condiţii! strigă Baston, cu ochii bulbucaţi. Diggory i-a organizat foarte bine şi e un bun căutător! Mi-era teamă că aşa o să ziceţi! Nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche! Trebuie să fim vigilenţi! Viperinii stau la pândă să ne prindă pe picior greşit! Trebuie să câştigăm meciul ăsta!

— Oliver, calmează-te, zise Fred, oarecum îngrijorat. Crede-ne că îi luăm pe Astropufi foarte în serios… Serios !

În ziua dinaintea meciului, vântul bătea cu şi mai multă putere ca de obicei şi turna cu găleata. Era aşa de întuneric în clase şi pe coridoare, încât a fost necesar să se aprindă luminile. Viperinii păreau foarte trişti că nu joacă. Mai ales Draco…

— Ah, dacă nu m-ar fi durut braţul aşa de tare, se văita el, în timp ce vântul izbea cu putere în ferestre.

Harry nu se putea gândi la nimic altceva, decât la meciul de a doua zi. Oliver Baston se repezea până la el, în fiecare recreaţie, şi îi dădea fel de fel de sfaturi. A treia oară când veni la el, Baston se lungi atât de mult cu vorba, încât Harry îşi dădu seama că întârziase zece minute la ora de „Apărare contra Magiei Negre”. O luă la fugă pe coridor, cu Oliver după el, care striga:

— Diggory are o viteză uluitoare în plan orizontal, poate că ar fi bine să faci mai multe lupinguri…

Harry se opri în faţa clasei unde se ţinea ora de „Apărare contra Magiei Negre”, îşi trase sufletul, apăsă clanţa şi se strecură înăuntru.

— Mă scuzaţi, domnule profesor Lupin…

Dar nu era profesorul Lupin la catedră, ci Plesneală.

— Lecţia a început de zece minute, Potter, zise el. Asta înseamnă zece puncte de la Cercetaşi! Stai jos!

Dar Harry rămase în picioare.

— Unde este domnul profesor Lupin? întrebă el.

— Este mult prea bolnav ca să predea azi, zise Plesneală cu un zâmbet strâmb. Dacă nu mă înşel, Potter, parcă ţi-am zis să stai jos, nu?

Dar Harry nu se clinti din loc.

— Ce-a păţit?

Ochii lui Plesneală sclipiră.

— Nu e în pericol de moarte, zise el, ca şi cum şi-ar fi dorit să fie. Încă cinci puncte de la Cercetaşi şi, dacă îţi mai spun o dată să stai jos, vă mai iau cincizeci.

Harry se îndreptă agale spre locul lui şi se aşeză. Plesneală îşi roti ochii prin clasă.

— Aşa cum vă spuneam când m-a întrerupt Potter, profesorul Lupin nu a lăsat nimic scris asupra subiectelor pe care le-aţi dezbătut deja…

— Vă spun eu, domnule, dacă doriţi! Am învăţat despre Bongi, Pălăriile Roşii, Carpi şi Fluidem, zise Hermione pe nerăsuflate, şi urma să facem…

— Stai jos! îi zise Plesneală cu răceală. Nu ţi-am cerut nici o informaţie. Comentam doar lipsa de organizare a profesorului Lupin.

— Este cel mai bun profesor pe care l-am avut până acum la „Apărare contra Magiei Negre”, zise Dean Thomas cu mult curaj, însoţit de murmurele de aprobare ale întregii clase.

Plesneală arăta mai fioros ca niciodată.

— Da, voi vă mulţumiţi cu puţin… Mai ales că nu vă dă cine ştie ce de învăţat. Pălăriile Roşii şi Fluidem se învaţă în anul I. Azi o să discutăm despre…