J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Se întrerupse, din cauza unei bătăi în uşă.

— Intră! strigă profesorul Lupin.

Uşa se deschise şi îşi făcu apariţia Plesneală. Ţinea în mâini un pocal încă fumegând. Se opri când îl văzu pe Harry, ochii îngustându-i-se cu ură.

— Ah, Severus, zise profesorul Lupin, mulţumesc mult. Lasă-l aici, te rog, pe birou.

Plesneală puse pocalul pe birou şi îşi plimbă privirile de la Harry la Lupin.

— Tocmai îi arătam lui Harry Fluidemul pe care l-am primit, zise Lupin amabil, arătând spre bazinul cu apă.

— Fascinant! zise Plesneală, fără ca măcar să se uite în direcţia indicată. Ar trebui să bei chestia aia chiar acum, Lupin.

— Da, da, aşa o să fac, spuse Lupin.

— Am făcut un întreg ceaun, dacă mai ai nevoie, continuă Plesneală.

— Da, probabil că o să mai beau o porţie mâine, Severus. Mulţumesc încă o dată.

— N-ai pentru ce, zise Plesneală, dar în ochii îi apăru o sclipire care nu-i plăcu deloc lui Harry.

Plesneală ieşi din cameră, mergând cu spatele spre uşă şi urmărindu-le fiecare mişcare.

Harry se uită, curios, la pocal. Lupin zâmbi.

— Profesorul Plesneală a fost foarte amabil şi mi-a pregătit o poţiune, zise Lupin. N-am fost niciodată un as la poţiuni, iar aceasta este şi foarte complexă.

Luă pocalul şi mirosi.

— Ce păcat că zahărul îi anulează efectul, zise el, după ce luă o înghiţitură şi se scutură din tot corpul.

— De ce…

Profesorul Lupin îl privi şi răspunse la întrebarea neterminată:

— M-am simţit cam slăbit şi eram foarte palid. Poţiunea asta este singura care mă ajută. Ce bine că lucrez alături de profesorul Plesneală! Nu sunt mulţi vrăjitori care ştiu să o prepare.

Profesorul Lupin mai sorbi puţin din cupă şi Harry simţi deodată imboldul să îl facă să scape cupa pe jos.

— Profesorul Plesneală este foarte interesat de materia pe care o predaţi, se trezi el spunând.

— Da? întrebă Lupin, fără să pară foarte interesat şi mai bău puţin din poţiune.

— Se zice că…, zise Harry, ezitând puţin, ar face orice pentru a obţine acest post!

Lupin dădu peste cap pocalul şi se strâmbă.

— Dezgustător! zise el. Ei, Harry, acum trebuie să-mi văd de treabă. Ne vedem la banchet.

— Da, zise Harry, punând cana de ceai pe masă.

Pocalul golit continua să fumege.

— Uite! zise Ron, mai multe n-am putut căra!

Un şuvoi de bomboane colorate căzu în braţele lui Harry. Se lăsase înserarea. Ron şi Hermione tocmai intraseră în camera de zi, cu obrajii îmbujoraţi din cauza vântului rece. Arătau ca şi cum petrecuseră cea mai frumoasă zi din viaţa lor.

— Mulţumesc, zise Harry, luând o bomboană cu piper. Cum a fost? Unde aţi fost?

Se părea că fuseseră peste tot: la „Trucuri diavoleşti”, magazin specializat în echipamente vrăjitoreşti, la „Zonko”, magazin de jocuri şi păcăleli, la „Trei mături”, unde au băut Berezero, bere fără alcool, şi în foarte multe alte locuri.

— Să fi văzut Poşta, Harry! Peste două sute de bufniţe, toate aşteptând pe rafturi, aranjate pe culori, în funcţie de viteza de expediţie!

La „Lorzii mierii” aveau fel de fel de fondante şi ofereau mostre gratuit. Uite, ca asta…

— Credem că am văzut şi un vârcolac, pe cuvânt, iar la „Trei mături” existau fel de fel de lucruri…

— Păcat că nu ţi-am putut aduce şi nişte Berezero, te încălzeşte foarte bine…

— Tu ce-ai făcut? întrebă Hermione, îngrijorată, ai terminat vreo lucrare?

— Lupin m-a invitat la o ceaşcă de ceai, timp în care a venit şi Plesneală…

Şi le povesti totul de-a fir-a-păr. Când auzi de pocalul cu poţiune, Ron rămase cu gura căscată.

— Şi Lupin a băut-o? strigă el. Nu e în toate minţile! Hermione se uită la ceas.

— Haideţi să mergem jos, banchetul începe în cinci minute…

Ieşiră prin gaura din portret, încă discutând aprins despre Plesneală.

— Dar dacă ar fi… ştiţi voi, zise Hermione, privind neliniştită în jur, încercat să-l… otrăvească… n-ar fi făcut-o de faţă cu Harry…

— Da, poate ai dreptate, zise Harry.

Ajunseră în holul de la intrare, care fusese decorat cu sute de dovleci cu lumânări în ei, iar pe sus zburau zeci de lilieci vii. Peste tot, dansau puzderie de serpentine care păreau şerpişori de apă coloraţi, pe tavanul întunecat a furtună.

Mâncarea era delicioasă. Chiar şi Ron, şi Hermione, care plesneau de atâtea dulciuri, îşi luară încă o porţie din fiecare preparat. Harry se uită la masa profesorilor. Profesorul Lupin părea fericit şi vesel, aşa cum era de obicei. Purta o discuţie aprinsă cu Flitwick, profesorul de „Farmece”. Harry îşi plimbă privirile de-a lungul întregii mese, până ajunse la Plesneală. I se părea lui sau Plesneală îl privea insistent, mai des decât ar fi fost normal, pe profesorul Lupin?

Banchetul luă sfârşit cu un program distractiv, prezentat de fantomele de la Hogwarts. Apărură din pereţi şi din mese, formând un şir strălucitor. Nick Aproape-Făr-de-Cap, fantoma din Turnul Cercetaşilor, avu un succes deosebit cu interpretarea propriei lui semidecapitări.

Fusese o seară atât de frumoasă, încât buna dispoziţie a lui Harry nu dispăru nici când Draco îi strigă batjocoritor:

— Hei, Potter, Dementorii îţi transmit salutări!

Harry, Ron şi Hermione plecară împreună cu colegii lor către Turnul Cercetaşilor, dar când ajunseră pe culoarul care ducea la portretul doamnei grase, îl văzură înconjurat de o mulţime de lume.

— De ce oare nu intră nimeni? întrebă Ron curios.

Harry privi pe deasupra capetelor. Gaura din tablou părea închisă.

— Lăsaţi-mă să trec, vă rog, zise Percy şi păşi înainte, plin de importanţă.

— Ce se întâmplă, de ce nu intraţi? se auzi vocea lui Percy. Nu se poate să fi uitat parola… Daţi-mi voie, eu sunt Şeful de promoţie…

Apoi, se lăsă o tăcere de moarte. Începând din faţă, un fior străbătu coada până la ultimul om. Deodată, se auzi vocea brusc îngrijorată a lui Percy:

— Să se ducă cineva să-l aducă pe domnul profesor Dumbledore. Repede!

Toţi ridicau sau întorceau capetele. Cei de la coadă ajunseseră să stea pe vârfuri de-acum.

— Ce se întâmplă? întrebă Ginny, care tocmai sosise.

Într-o clipă, apăru profesorul Dumbledore, făcându-şi loc până la portret. Cercetaşii se dădură la o parte să-i facă loc, iar Harry, Ron şi Hermione profitară ca să se apropie şi ei, să vadă mai bine despre ce era vorba.

— O, Doamne! exclamă Hermione şi îl apucă pe Harry de braţ.

Doamna cea grasă dispăruse, iar tabloul ei era sfâşiat cu sălbăticie, pe podea zăcând bucăţi de pânză pictată. O porţiune mare din tablou fusese smulsă, pur şi simplu.

Dumbledore aruncă o privire sumbră tabloului distrus. Se întoarse în loc şi îi văzu pe profesorii McGonagall, Lupin şi Plesneală, venind în fugă spre el.

— Trebuie s-o găsim! zise Dumbledore. Minerva, te rog să te duci la Filch şi să-l pui să caute în toate picturile, până o găseşte pe doamna grasă.

— Aţi vrea voi! se auzi un chicotit răutăcios.

Era Peeves, strigoiul, care zbura pe deasupra capetelor, afişând o figură plină de încântare, aşa cum făcea întotdeauna când se producea vreo catastrofă.

— Ce vrei să spui, Peeves? întrebă Dumbledore calm şi Peeves îşi mai pierdu din rânjet.

Nu îndrăznea să întindă coarda cu Dumbledore. Îşi luă o figură mieroasă, care era chiar mai neplăcută ca rânjetul lui, şi zise: