J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

George Weasley se întinse să-l prindă, dar nu reuşi.

Pungaşul se strecură printre zeci de perechi de picioare şi se ascunse sub un dulap. Şmecherilă se opri în faţa dulapului, se lăsă pe burtă şi începu să dea furios cu laba din faţă pe sub dulap, încercând să-l scoată de acolo pe Pungaşul.

Ron şi Hermione se grăbiră într-acolo. Hermione îl apucă pe Şmecherilă de mijloc şi îl feri din calea lui Ron. Ron se lăsă şi el pe burtă şi, cu multă dificultate, reuşi să-l tragă pe Pungaşul afară, apucându-l de vârful cozii.

— Uită-te şi tu la el, zise Ron furios, arătându-i-l pe Pungaşul, e numai pielea şi osul, bietul de el. Să ţii monstrul ăla departe de noi!

— Şmecherilă n-are de unde să ştie că nu e bine ce face, îi luă Hermione apărarea. Toate pisicile vânează şoareci, nu?

— E ceva straniu cu animalul ăsta, zise Ron, luptându-se să-şi convingă şobolanul să intre în buzunarul lui. A auzit când am spus că Pungaşul este în geantă!

— Prostii! zise Hermione. L-a mirosit! Altfel cum crezi că…

— Motanul ăsta are ceva cu Pungaşul, ascultaţi-mă pe mine! continuă Ron, fără să ţină seama că cei din jur începuseră să chicotească. Pungaşul a fost primul aici! Şi e bolnav!

Ron plecă din camera de zi şi începu să urce scările spre dormitoarele băieţilor.

A doua zi, lui Ron tot nu-i trecuse supărarea pe Hermione. Abia îi adresă câteva cuvinte pe tot drumul spre ora de „Ierbologie”, deşi el, Harry şi Hermione lucrau împreună la acelaşi proiect ştiinţific, cu Pufopăstăi.

— Cum se mai simte Pungaşul? întrebă Hermione, timid, în timp ce curăţau plantele de Pufopăstăi şi puneau boabele strălucitoare într-o găleată de lemn.

— Se ascunde sub salteaua de la patul meu şi tremură de mama-focului, asta face, zise Ron, nervos, şi vărsă găleata, împrăştiind boabele pe pământul din seră.

— Hei, ai grijă, Weasley, sări profesoara Lăstar, în timp ce boabele înfloreau sub ochii lor.

Următoarea oră aveau „Transfigurări”. Harry, care se hotărâse să ceară permisiunea profesoarei McGonagall de a merge la Hogsmeade, împreună cu toţi colegii lui, aştepta la coadă, în urma tuturor, ca să intre în clasă, tot gândindu-se cum s-o abordeze pe profesoară. Deodată, se întâmplă ceva la capătul din faţă al cozii.

Lavander Brown părea că plânge. Parvati Patil o ţinea de mijloc şi le explica ceva lui Seamus Finnigan şi lui Dean Thomas, care o ascultau foarte serioşi.

— Ce-i cu tine, Lavander? întrebă Hermione, când ea, Harry şi Ron se apropiară de grupul curioşilor.

— A primit o scrisoare de acasă, prin care este anunţată că iepuraşul ei favorit a murit, şopti Parvati. L-a mâncat o vulpe!

— Oh, îmi pare rău, Lavander, o compătimi Hermione.

— Trebuia să-mi închipui, suspină Lavander. Ştiţi ce zi e azi?

— Păi…

— Vineri, şaisprezece octombrie! „Lucrul acela, de care te temi atât, se va întâmpla într-o vineri, pe şaisprezece octombrie”, cită ea. Vă amintiţi? Doamna profesoară Trelawney a avut dreptate!

Toată clasa se adunase acum în jurul ei. Seamus dădu din cap, îngrijorat. Hermione ezită puţin, apoi îndrăzni să o întrebe:

— Te temeai tu cel mai tare că pe Binky o să-l mănânce o vulpe?

— Ei, nu că o să-l mănânce o vulpe, zise Lavander, privind-o cu reproş pe Hermione, dar mă temeam să nu moară!

— Oh, zise Hermione şi făcu o pauză, ezitând iar. Şi Binky… era bătrân?

— Nu, nu, era pui, zise Lavander, suspinând. Parvati o luă pe după umeri.

— Dar de ce ţi-era frică să nu moară? insistă Hermione. Parvati o privi iar cu reproş.

— Păi, să o luăm logic, zise Hermione şi se întoarse cu faţa spre restul colegilor. Binky nici măcar n-a murit azi. Astăzi a primit Lavander vestea — Lavander începu iar să se jelească — şi e clar că nu se temea de asta, fiindcă vestea a fost un şoc pentru ea!

— Las-o în pace, Lavander, se băgă şi Ron, pentru ea nu contează animalele favorite ale altor persoane…

Din fericire, profesoara McGonagall deschise uşa în acel moment, altfel, după privirile fioroase pe care şi le aruncau Ron şi Hermione, cine ştie unde s-ar fi ajuns! Intrară în clasă şi se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry şi nu îşi adresară nici un cuvânt cât dură lecţia.

Harry nu se hotărâse încă în ce fel să înceapă, când se auzi clopoţelul care anunţa sfârşitul orei, dar profesoara McGonagall aduse ea însăşi vorba despre Hogsmeade.

— Un moment, vă rog, le zise ea, văzându-i că se pregăteau să plece. Deoarece eu sunt şefa casei voastre, vă rog să-mi prezentaţi învoirile pentru a merge la Hogsmeade, până la Halloween. Nu aveţi învoiri, nu mergeţi, să fie clar!

Neville ridică mâna.

— Vă rog, doamnă profesoară, eu cred că mi-am pierdut…

— Bunica ta mi-a trimis-o direct mie, Neville, zise profesoara McGonagall. A crezut că aşa e mai sigur. Ei bine, asta e tot, puteţi pleca!

— Întreab-o acum, şopti Ron la urechea lui Harry.

— Dar…, începu Hermione.

— Du-te, Harry, îl îndemnă Ron cu încăpăţânare. Harry aşteptă până nu mai rămase decât Ron, apoi se duse la catedră.

— Da, Potter? Harry respiră adânc.

— Doamnă profesoară, începu el, unchiul şi mătuşa mea au… Eh… uitat să-mi semneze învoirea…

Profesoara McGonagall îl privi insistent prin ochelarii ei pătraţi, dar nu zise nimic.

— Aşa că… ce credeţi… aş putea şi eu… să merg la Hogsmeade?

Profesoara McGonagall, cu privirile în pământ, îşi aranja hârtiile de pe catedră.

— Mi-e teamă că nu, Potter, ai auzit ce am spus. N-aveţi învoiri, nu mergeţi! Astea-s regulile!

— Dar, doamnă profesoară, doar ştiţi că unchiul şi mătuşa mea sunt Încuiaţi… Nu înţeleg ei prea bine despre ce este vorba… Hogsmeade… învoirea… şi alte chestii, zise Harry, susţinut de înclinările din cap ale lui Ron. Dacă îmi daţi voie dumneavoastră…

— Dar eu nu-ţi dau voie! zise ea scurt şi îşi băgă hârtiile într-un sertar. Formularul spune clar că părintele sau tutorele sunt cei care pot semna învoirea.

Se întoarse şi îl privi. Lui Harry i se păru că vede ceva ciudat în ochii ei. Să fi fost milă?!

— Îmi pare rău, Potter, dar ăsta e ultimul meu cuvânt! Haide, du-te, o să întârzii la ora următoare!

Nu mai era nimic de făcut. Ron o făcu de două parale pe profesoara McGonagall, ceea ce o necăji pe Hermione.

— Nu-i nimic, orice rău spre bine, zise Hermione, ceea ce îl înfurie şi mai tare pe Ron.

Harry trebui să îndure toată ora următoare să-i audă pe toţi vorbind emoţionaţi despre excursia la Hogsmeade şi unde or să se ducă mai întâi, odată ajunşi acolo.

— Dar mai e şi petrecerea de Halloween, doar ştii, încercă Ron, cu un ultim efort, să-l înveselească pe Harry.

— Da, făcu Harry a lehamite, ce să spun…

Petrecerea de Halloween era ceva super, dar Harry s-ar fi bucurat să participe la ea a doua zi, după ce se întorcea la Hogwarts, împreună cu prietenii lui. Nimeni nu reuşi să-l bine dispună pe Harry, oricât se strădui. Dean Thomas, care mânuia grozav pana, se oferi să falsifice semnătura Unchiului Vernon, dar, deoarece Harry îi spusese deja profesoarei McGonagall că nu are semnătura lui, oferta cădea. Ron sugeră, nu prea convins, pelerina care îl făcea invizibil, dar Hermione respinse cu hotărâre ideea, amintindu-le că Dumbledore le spusese că Dementorii puteau să vadă prin ea. Percy avu cea mai slabă contribuţie, încercând să-l consoleze.