J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry ajunsese să fie îngrozit şi de orele profesoarei Trelawney, din camera ei misterioasă din turn, unde descifrau semne şi simboluri. Încerca să evite pe cât putea să o privească direct, ca să nu-i vadă ochii plini de lacrimi, ori de câte ori se uita la el. Nu avea cum să o placă pe profesoara Trelawney, deşi majoritatea colegilor o tratau cu un respect vecin cu veneraţia. Parvati Patil şi Lavander Brown obişnuiau să-i facă vizite şi în pauzele de prânz şi întotdeauna se întorceau de la ea cu aere de superioritate, ca şi cum ele ar fi ştiut lucruri pe care ceilalţi nu le ştiau. În acelaşi timp, când i se adresau lui Harry, vorbeau cu el blând şi cu multă condescendenţă, ca şi cum acesta s-ar fi aflat pe patul de moarte.

Nimănui nu îi plăceau orele de „Grija pentru creaturile magice”, care, după aventurile din prima zi, deveniseră foarte plictisitoare. Asistau acum la ore nesfârşite despre Trirâme, care erau cele mai plicticoase fiinţe vii.

— De ce să ne pierdem timpul cu ele? se revolta Ron, după încă o oră în care tăiase salată şi o băgase pe gâtul subţirel al Trirâmelor.

Dar la sfârşitul lui octombrie, Harry începu să se ocupe cu altceva, mult mai plăcut, care compensa insatisfacţia de până atunci. Se apropia Campionatul de Vâjthaţ şi Oliver Baston, căpitanul echipei Cercetaşilor, îi convocă într-o seară de marţi la o întrunire, pentru a discuta tacticile de joc în viitorul campionat.

Erau şapte jucători într-o echipă de Vâjthaţ: trei înaintaşi, care aveau sarcina de a înscrie goluri, adică de a introduce balonul (cam cât o minge de fotbal) într-unui din coşurile înalte de circa un metru şi jumătate, de la capetele terenului, doi prinzători, echipaţi cu măciuci serioase, care trebuiau să abată şi să trimită departe baloanele-ghiulea (două mingi mai mici, negre şi grele, care atacau jucătorii), un portar, care avea grijă ca balonul să nu intre în coş, şi un căutător, care avea sarcina cea mai grea dintre toţi, aceea de a depista şi a prinde hoţoaica aurie (o minge mică, aurie, de mărimea unei alune), eveniment cu care se încheia jocul, adăugând alte o sută cincizeci de puncte la scorul de până atunci echipei care reuşea să o prindă prima.

Oliver Baston, care avea şaptesprezece ani, era în anul VII (şi ultimul!) la Hogwarts. Se simţea în vocea lui un fel de disperare, în momentul în care li se adresă celorlalţi coechipieri, în vestiarele de la marginea terenului de Vâjthaţ.

— Este ultima noastră şansă — a mea, vreau să spun — de a câştiga Campionatul de Vâjthaţ, le spuse el, păşind nervos prin faţa lor, dintr-o parte în alta. O să termin şcoala anul ăsta, n-o să mai am alt prilej de a câştiga. Cercetaşii nu au mai câştigat deloc în ultimii şapte ani. E adevărat, am avut şi ghinion, rănirile din Campionatul de anul trecut…

Baston înghiţi cu greu, ca şi cum amintirile îi readuseseră un nod în gât.

— Dar cu toţii ştim prea bine că avem o echipă a naibii de bună, cea mai bună din şcoală! zise el, lovind cu pumnul în palma celeilalte mâini, în ochi aprinzându-i-se iar scânteia aceea de dorinţă fierbinte. Avem trei super-înaintaşi…

Şi Baston arătă spre Alicia Spinnet, Angelina Johnson şi spre Katie Bell.

— Avem doi prinzători imbatabili…

— Opreşte-te, Oliver, ne faci să ne ruşinăm, ziseră Fred şi George Weasley, într-un glas, pretinzând că li se înroşiseră obrajii.

— Şi avem un căutător care n-a ratat niciodată hoţoaica aurie! mai zise Baston, uitându-se la Harry cu un fel de mândrie furioasă. Şi mai sunt şi eu, desigur!

— Da, şi noi suntem de părere că eşti foarte bun, Oliver, zise George.

— Un portar dat naibii! făcu Fred.

— În ultimii doi ani, îşi reluă Baston discursul, numele nostru ar fi trebuit să fie gravat pe Cupa Campionatului de Vâjthaţ. De când îl avem pe Harry în echipă, am zis că totul e floare la ureche. Şi totuşi n-am obţinut Cupa… Anul ăsta e ultima noastră şansă de a ne înscrie numele pe Cupă…

Baston le vorbise cu multă pasiune şi hotărâre, încât nici măcar Fred şi George nu mai făcură glume.

— Oliver, fii liniştit, zise Fred, anul ăsta Cupa e a noastră!

— O să reuşim, Oliver, îl asigură şi Angelina.

— Cu certitudine, adăugă şi Harry.

Mai hotărâtă ca niciodată, echipa Cercetaşilor îşi începu antrenamentele, de trei ori pe săptămână. Vremea era tot mai rece şi mai ploioasă, zilele se scurtaseră, dar nici noroiul, nici vântul, nici ploaia nu reuşiră să clatine hotărârea lui Harry ca echipa lor să câştige în cele din urmă cupa de argint.

Într-o seară, când se întoarse de la antrenament în camera de zi a Cercetaşilor, obosit, dar mulţumit de felul în care se desfăşurase antrenamentul, Harry îi găsi pe toţi agitaţi şi emoţionaţi…

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă el pe Ron şi pe Hermione, care stăteau în cele mai bune fotolii, lângă foc, şi terminau nişte hărţi la „Astronomie”.

— Primul week-end la Hogsmeade, zise Ron, arătând spre un bileţel de pe vechea tablă cu anunţuri. La sfârşitul lui octombrie, de Halloween.

— Excelent, făcu Fred, care intrase imediat după Harry, prin gaura din portret. Trebuie să merg la „Zonko”, aproape că mi s-au terminat Bomboanele Urât-mirositoare!

Harry se lăsă într-un fotoliu de lângă Ron, dispărându-i toată buna dispoziţie. Hermione observă imediat.

— Lasă, Harry, îl consolă ea, sunt sigură că data viitoare o să poţi merge şi tu. O să-l prindă pe Sirius Black curând. Deja a fost văzut o dată…

— Black nu e aşa de prost să încerce ceva tocmai la Hogsmeade, zise Ron. Întreab-o pe profesoara McGonagall dacă îţi dă voie să vii şi tu, Harry. Cine ştie peste câte secole o fi „data viitoare”!

— Ron! îl certă Hermione. Harry trebuie să stea în şcoală, doar ştii…

— Nu se poate să fie singurul din anul III care să rămână în şcoală, susţinu Ron în continuare. Du-te şi întreab-o pe doamna profesoară, Harry!

— Da, cred că o să mă duc, zise Harry, luându-şi inima în dinţi.

Hermione deschise gura să spună ceva, dar în momentul acela îi ateriză în poală Şmecherilă. Din gură îi atârna un păianjen mare şi urât.

— Chiar trebuie să mănânce chestiile astea în faţa noastră? întrebă Ron scârbit.

— Deşteptul meu, îl lăudă Hermione. Şi l-ai prins tu singurel?

Şmecherilă mestecă încet-încet păianjenul, privindu-l obraznic pe Ron.

— Aşa, încurajează-l să stea pe lângă noi, sări Ron. Doar ştii că Pungaşul doarme în geanta mea!

Harry începu să caşte. Îi era foarte somn, dar trebuia să-şi termine şi el harta la „Astronomie”. Îşi trase geanta în faţa lui, scoase cerneala şi pana şi începu să deseneze.

— Poţi să o copiezi pe a mea, dacă vrei, îi zise Ron lui Harry, arătându-i harta.

Hermione, care era împotriva copiatului, îşi strânse buzele, dar nu zise nimic. Şmecherilă continua să se uite ţintă la Ron şi să-şi mişte vârful cozii lui stufoase. Apoi, fără de veste, făcu un salt.

— Au! strigă Ron, trăgându-şi geanta în care îşi înfipsese Şmecherilă ghearele. Jos! Dă-i drumul, animal nesuferit!

Degeaba încerca Ron să tragă geanta din ghearele lui, Şmecherilă se prinsese bine de ea şi mieuna şi scuipa sălbatic.

— Ron, să nu-i faci ceva! strigă Hermione.

Toţi cei din camera de zi a Cercetaşilor priveau amuzaţi scena. Ron învârtea geanta, cu Şmecherilă cu tot, iar Pungaşul fu azvârlit afară.

— PRINDE ANIMALUL! urlă Ron la Hermione, în timp ce Şmecherilă dăduse drumul la ce mai rămăsese din geantă şi acum îl vâna pe Pungaşul.