J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry se cutremură din toate încheieturile. Îşi reveni repede şi se uită să vadă dacă observase cineva. Ron murmura: „Taie-i piciorul!” şi fu sigur la ce se gândea Ron. Teama lui cea mai mare erau păianjenii.

— Sunteţi gata? întrebă profesorul Lupin.

Harry simţi că-i este frică. Nu era gata încă. Cum ar fi putut să facă un Dementor să pară mai puţin înspăimântător? Nu dori însă să mai ceară un răgaz, văzându-i pe toţi aprobând din cap şi suflecându-şi mânecile.

— Neville începe, anunţă profesorul Lupin. Daţi-vă puţin înapoi, da? O să vă chem pe urmă pe rând… Aşa, câţiva paşi înapoi… Să-l lăsăm pe Neville să încerce…

Toată lumea se retrase, sprijinindu-se de perete, lăsându-l pe Neville singur în faţa dulapului. Era palid şi înspăimântat, dar îşi suflecase mânecile şi ridicase bagheta.

— Număr până la trei, Neville, zise profesorul Lupin, îndreptându-şi şi el bagheta spre dulap. Unu, doi, trei… Acum!

Un jet de scântei ieşi din capătul baghetei profesorului Lupin, care lovi mânerul dulapului şi acesta se deschise brusc. Cu nasul coroiat şi figură ameninţătoare, profesorul Plesneală ieşi din dulap, fulgerându-l cu privirea pe Neville.

Neville se trase speriat înapoi, ridică bagheta, dar cuvintele nu vroiau să iasă din gura lui. Plesneală se aplecase mult deasupra lui, căutând ceva în faldurile robei.

— R-R-Ridiculus ! reuşi să îngaime Neville.

Se auzi un zgomot ca o plesnitură de bici. Profesorul Plesneală se clătină puţin. Acum era îmbrăcat într-o rochie lungă, cu tiv de dantelă, şi purta o pălărie înaltă, pe care se afla un vultur împăiat, mâncat de molii. În mână, îi atârna o poşetă mare, roşie.

Clasa izbucni în hohote nestăvilite de râs. Bongul se opri, privind confuz.

— Parvati, tu urmezi! strigă profesorul Lupin.

Parvati păşi înainte, pregătită să-l înfrunte pe Bong. Acesta se întoarse spre ea, se auzi alt „Bong!” şi în faţa fetei stătea acum o mumie, cu bandajele pătate de sânge. Se îndreptă spre fată, mergând încet şi târându-şi picioarele, cu braţele rigide ridicate…

— Ridiculus ! strigă Parvati.

Un bandaj se înfăşură de piciorul mumiei, aceasta se clătină şi căzu cu burta la pământ, capul rostogolindu-i-se mai departe.

— Seamus, la rând! zise profesorul Lupin. Seamus veni spre Bong.

BONG! În locul mumiei stătea acum o femeie cu părul negru până la pământ, cu o faţă scheletică, verde-pământie, şi aripi de vultur, o Harpie. Deschise gura larg şi un sunet nepământean umplu încăperea, un vaiet prelung care îi făcu lui Harry părul măciucă.

— Ridiculus ! strigă Seamus.

Harpia scoase un sunet hârâit şi se prinse cu mâinile de gât. Vocea îi pierise cu totul.

BONG! Şi ea se transformă într-un şobolan care se învârtea în jurul cozii, căutând să şi-o muşte. BONG! Şi Bongul se preschimbă într-un şarpe cu clopoţei care începu să se târască încet, înainte de… BONG!… a deveni un simplu ochi însângerat.

— Vedeţi? Nu mai ştie ce să facă! zise profesorul Lupin. Dean, hai şi tu!

Dean înaintă grăbit.

BONG! Ochiul deveni o mână tăiată, care începu să se târască pe podea, ca un crab.

— Ridiculus ! strigă Dean.

BONG! Şi mâna se transformă într-o cursă de şoareci.

— Excelent! Ron, tu urmezi! Ron făcu un pas înainte.

BONG! Se auziră câteva ţipete. Un păianjen gigant, înalt de aproape doi metri şi acoperit cu păr, se îndrepta spre Ron, clănţănind din foarfecele pe care îl avea la picioare. Pentru o clipă, Harry crezu că Ron a înţepenit de frică, dar…

— Ridiculus ! zise el şi picioarele păianjenului dispărură. Păianjenul căzu la pământ şi începu să se rostogolească.

Lavander Brown fugi ţipând. Păianjenul se opri chiar la picioarele lui Harry, care ridică bagheta, gata pregătită, dar…

— Aici! strigă profesorul Lupin, venind spre păianjen. BONG! Păianjenul fără picioare dispăruse. Pentru o clipă, toţi se uitară curioşi, să vadă ce apăruse în locul păianjenului. Văzură un glob de cristal, alb-argintiu, care plutea în aer, în faţa profesorului Lupin.

— Ridiculus ! zise acesta plictisit. BONG!

— Hai, Neville, să terminăm cu el! îl îndemnă profesorul Lupin, de îndată ce Bongul se transformase într-un scârbos gândac de bucătărie.

BONG! Plesneală revenise.

De data asta, Neville înaintă hotărât.

— Ridiculus ! strigă el.

Plesneală apăru pentru o clipă în hainele caraghioase ale bunicii lui Neville. Băiatul începu să râdă cu poftă, după care Bongul explodă, împrăştiind fum şi cenuşă!

— Excelent! exclamă profesorul Lupin şi clasa izbucni în aplauze. Foarte bine, Neville. Şi voi v-aţi comportat excelent! Să vedem… Câte cinci puncte pentru Cercetaşii care au avut de-a face cu Bongul, zece lui Neville, fiindcă el l-a înfruntat de două ori, şi câte cinci lui Harry şi Hermione…

— Dar eu n-am făcut nimic, zise Harry.

— Tu şi Hermione mi-aţi răspuns corect la întrebări, la începutul orei, zise profesorul Lupin. Bravo, încă o dată, a fost o oră excelentă! Ca temă pentru acasă… Citiţi din carte despre Bong şi faceţi un rezumat până lunea viitoare. Asta e tot.

Vorbind cu însufleţire, elevii părăsiră cancelaria. Harry era însă departe de a fi vesel. Profesorul Lupin l-a oprit înadins când i-a venit lui rândul să înfrunte Bongul. De ce? Fiindcă îl văzuse leşinând în tren şi crezuse că nu e cine ştie ce de capul lui? Crezuse că o să leşine din nou?

Dar nimeni nu părea să-şi fi dat seama de acest lucru.

— Ai văzut ce i-am făcut Harpiei? întreba Seamus.

— Şi mâinii aceleia scârboase, zicea Dean, fluturându-şi propria mână.

— Şi cum arăta Plesneală cu pălăria!

— Mă întreb de ce se teme profesorul Lupin de globul acela, făcu Lavander gânditoare.

— A fost cea mai frumoasă oră de „Apărare contra Magiei Negre” pe care am avut-o vreodată, nu-i aşa? întrebă Ron emoţionat, în timp ce se îndreptau spre locul unde îşi lăsaseră genţile.

— Pare un profesor foarte bun, zise Hermione, dar tare aş fi vrut şi eu să mă confrunt cu Bongul…

— Şi în ce s-ar fi transformat pentru tine? întrebă Ron, ironic. Într-o lucrare de nota nouă si nu de zece?

În scurt timp, „Apărarea contra Magiei Negre” deveni materia favorită a majorităţii elevilor. Numai Draco şi banda lui de gorile aveau ceva de cârtit împotriva profesorului Lupin.

— Uitaţi-vă ce haine are, zicea el, când profesorul Lupin trecea pe lângă el. Se îmbracă la fel ca spiriduşii noştri de casă!

Dar nimănui nu-i păsa că hainele profesorului Lupin erau decolorate şi cârpite. Următoarele lui lecţii au fost la fel de interesante ca şi prima. După Bongi, au studiat Pălăriile Roşii, fiinţe asemănătoare spiriduşilor, foarte rele, care apăreau acolo unde se făceau vărsări de sânge, în hrubele castelelor sau pe câmpurile de bătălie, căsăpindu-i pe cei învinşi. Au trecut apoi la Carpi, care trăiau în apă şi semănau cu maimuţele, numai că erau acoperiţi cu solzi. Aveau gheare lungi, gata să înhaţe pe oricine le încălca teritoriul.

Harry ar fi dorit să îi placă la fel de mult şi celelalte materii. Cele mai îngrozitoare erau orele de „Poţiuni”. Plesneală era mai răzbunător ca niciodată şi toată lumea ştia de ce. Zvonul că Bongul luase forma lui şi felul în care îl îmbrăcase Neville, cu hainele bunicii lui, se răspândise în toată şcoala cu viteza fulgerului. Lui Plesneală întâmplarea nu i se părea deloc hazlie. Ochii i se îngustau cu răutate, ori de câte ori auzea numele profesorului Lupin, iar pe Neville îl teroriza mai rău ca niciodată.