J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Cum se mai simte? întrebă Ron, aşezându-se. Nu era grav, nu-i aşa?

— Madam Pomfrey şi-a dat toată silinţa, dar el tot mai geme, plin de bandaje…

— Se preface! sări Harry. Madam Pomfrey poate vindeca orice. Aţi văzut doar cum a făcut să-mi crească oasele la loc, anul trecut. Draco o să exagereze însă cât o să poată!

— Probabil că au fost anunţaţi şi guvernatorii şcolii, până acum, zise Hagrid, trist. Or să spună că am vrut să mă dau mare… că trebuia să las Hipogrifii pentru mai târziu… să încep cu Trirâmele sau cu ceva de genul ăsta… Dar am vrut să fie ceva interesant, să vă placă… Oh, e numai vina mea…

— E vina lui Draco! exclamă Hermione cu multă hotărâre.

— Noi suntem martori, completă şi Harry. Doar ne-ai spus că Hipogrifii atacă imediat ce sunt insultaţi! E vina lui că nu te-a ascultat! O să-i spunem lui Dumbledore ce s-a întâmplat de fapt.

— Da, nu fi îngrijorat, Hagrid, zise şi Ron, noi suntem de partea ta!

Lacrimi grele se iviră la colţurile ochilor lui negri. Se repezi la Harry şi la Ron şi îi îmbrăţişă cu toată forţa, gata să le frângă oasele.

— Ajunge cât ai băut, Hagrid, îi zise Hermione. Luă cana de pe masă şi se duse să o verse afară.

— Da, probabil că are dreptate, făcu Hagrid, dându-le drumul din îmbrăţişare.

Harry şi Ron se îndepărtară de Hagrid, clătinându-se şi masându-şi coastele. Hagrid se duse după Hermione. De afară, se auzi un pleoscăit puternic.

— Ce-a făcut? o întrebă Harry, îngrijorat, pe Hermione, care se întorcea cu cana goală.

— Şi-a băgat capul în butoiul cu apă rece, zise fata, punând cana deoparte.

Hagrid intră în colibă, cu apa picurându-i din pletele lungi şi din barbă, încercând să se şteargă la ochi.

— Aşa e mai bine, cum fac câinii, zise el şi scutură din cap, stropindu-i pe toţi. A fost foarte drăguţ din partea voastră că aţi venit să mă vedeţi. Chiar aveam nevoie de…

Hagrid se opri brusc, holbându-se la Harry, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama că se afla în coliba lui.

— Ce-i cu tine aici? urlă el, speriindu-i de erau gata să o ia la fugă. Nu ştii că nu ai voie să ieşi din castel, după ce se întunecă? Şi voi doi? Cum de l-aţi lăsat?

Hagrid se repezi spre Harry, trăgându-l spre uşă.

— Hai! zise el supărat. Vă duc eu la castel. Şi să nu mai veniţi la mine după ce se înserează! Nu merit atâta atenţie!

Draco nu mai apăru la ore până marţea următoare, dimineaţa târziu, mult după ce începuse ora de „Poţiuni”, pe care Cercetaşii şi Viperinii o făceau împreună. Apăru în clasa din pivniţă, dându-şi o groază de ifose, cu mâna bandajată şi susţinută de o eşarfă. Juca teatru, după părerea lui Harry, ca şi cum ar fi fost un erou supravieţuitor al unei bătălii aprige.

— Cum te simţi? îl întrebă Pansy Parkinson plină de compătimire. Te doare rău?

— Da, destul, răspunse el, făcând o grimasă de durere, dar Harry îl văzu făcându-le cu ochiul lui Crabbe şi lui Goyle când Pansy se uită în altă parte.

— Bine, ia loc, zise Plesneală condescendent.

Cu priviri complice, Harry şi Ron îl maimuţăriră pe profesor. Lor nu li s-ar fi adresat niciodată aşa, dacă ar fi întârziat la ore. Dar Draco avea regim privilegiat la orele lui Plesneală, care era şeful casei Viperinilor şi întotdeauna îşi favoriza elevii.

În acel moment, preparau o nouă poţiune, „Intrarea la Apă”. Draco îşi aşeză ceaunul în apropiere de Harry şi de Ron, aşa că îşi pregăteau ingredientele la aceeaşi masă.

— Domnule, se văită Draco, am nevoie de ajutor, nu pot tăia rădăcinile astea de margarete. Din cauza mâinii, ştiţi…

— Weasley, fă bine şi taie-i şi lui rădăcinile, zise Plesneală, fără să ridice privirea.

Ron se făcu roşu ca racul la faţă.

— N-ai nimic la mână, îi zise el printre dinţi lui Draco. Draco îi zise peste masă:

— Weasley, ai auzit doar ce-a zis domnul profesor, taie-mi şi mie rădăcinile!

Ron puse mâna pe cuţit şi tăie de mântuială rădăcinile, astfel încât acestea erau de diferite dimensiuni.

— Domnule profesor, strigă Draco, Weasley şi-a bătut joc de rădăcinile mele!

Plesneală se apropie de masă, se uită la rădăcini, apoi îi aruncă lui Ron unul dintre zâmbetele lui neplăcute, de sub părul lui negru, lung şi slinos.

— Fă schimb de rădăcini cu Reacredinţă, Weasley! porunci el.

— Dar, domnule…

Ron îşi petrecuse ultimul sfert de oră ca să taie cu migală rădăcinile, să fie de dimensiuni egale.

— În momentul ăsta! mai zise Plesneală, cu cel mai ameninţător ton posibil.

Ron împinse rădăcinile sale, frumos tăiate, spre Draco, apoi puse iar mâna pe cuţit.

— Acum aş avea nevoie de ajutor ca să decojesc smochina asta zbârcită, zise iar Draco, abia stăpânindu-şi râsul.

— Potter, fă bine şi decojeşte-i-o! strigă Plesneală la Harry, aruncându-i privirea aceea încărcată de ură, pe care o păstra numai pentru el.

Harry luă smochina, în timp ce Ron se chinuia să îndrepte ce se mai putea la rădăcini. Harry o decoji în grabă şi i-o aruncă lui Draco peste masă, fără să zică nici un cuvânt. Draco arboră rânjetul său bine cunoscut, mai larg ca niciodată.

— Ţi-ai văzut prietenul în ultimul timp? întrebă el. Pe Hagrid, vreau să spun…

— Nu te priveşte pe tine, îl repezi Ron, în locul lui Harry.

— Mi-e teamă că n-o să mai predea multă vreme, continuă Draco, batjocoritor. Tata nu e prea încântat de rana mea…

— Mai trăncăneşte tu mult şi o să vezi ce e aia rană, cu adevărat! îl repezi Ron.

— … şi s-a plâns la guvernatorii şcolii. Şi la Ministrul Magiei. Doar ştiţi că tata este foarte influent. Şi o rană ca asta…, suspină el, uitându-se cu falsă tristeţe la braţul său. Cine ştie dacă braţul meu va mai fi vreodată la fel…

— Deci asta pui la cale, izbucni Harry, tăind capul unei omizi, din cauză că îi tremura mâna de nervi. Faci tot posibilul ca Hagrid să fie concediat!

— Păi, da, zise el, coborând vocea. În parte, Potter. Dar mai ara şi alte avantaje… Weasley, taie-mi omizile!

Câteva ceaune mai încolo, Neville avea mari probleme. De obicei, Neville era pur şi simplu desfiinţat la orele de „Poţiuni”. Erau cele mai neplăcute ore pentru el, iar groaza inspirată de Plesneală le făcea de zece ori mai înspăimântătoare. Poţiunea lui, care se presupunea a fi de un verde strălucitor, devenise…

— Cum de-a ieşit portocalie, Poponeaţă? tună Plesneală, după ce luă cu polonicul din poţiunea lui Neville. Oare nu-ţi intră chiar nimic în tărtăcuţa aia? Nu ai fost atent când am spus că ajunge numai o singură splină de şobolan? Şi n-am zis clar că e nevoie numai de foarte puţină zeamă de lipitoare? Cum să te fac să înţelegi, Poponeaţă?

Neville începea să se înroşească la faţă şi părea gata să izbucnească în plâns.

— Vă rog, domnule, lăsaţi-mă pe mine să-l ajut, interveni Hermione.

— Nu-mi amintesc să vă fi invitat să vă daţi ifose, domnişoară Granger, zise Plesneală, sarcastic, şi Hermione se făcu la fel ca Neville la faţă. Poponeaţă, la sfârşitul orelor, să-i dai câteva picături de poţiune broaştei tale, să vedem ce se întâmplă! Poate că în felul acesta n-o să mai greşeşti altă dată!

Şi Plesneală se îndepărtă, lăsându-i pe Neville fără grai, de teamă.

— Ajută-mă, şopti el către Hermione.