J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry îşi simţea ochii lăcrimând, dar nu clipi. Buckbeak îşi întorsese capul mare şi ascuţit spre Harry, privindu-l feroce cu un ochi portocaliu.

— Bravo, Harry, îl încuraja Hagrid. Aşa… Acum apropie-te şi fă o plecăciune.

Lui Harry nu-i surâse prea tare ideea de a-şi expune ceafa ciocului ascuţit al Hipogrifului, dar făcu întocmai. Se înclină scurt, apoi aşteptă.

Hipogriful încă îl privea de sus. Nici nu se clinti.

— Ah, făcu Hagrid, asta e… Dă-te înapoi, Harry! Uşor… Dar, spre marea uimire a lui Harry, Hipogriful îşi îndoi genunchii acoperiţi cu solzi şi se aplecă. Era o reverenţă, fără îndoială!

— Bravo, Harry! strigă Hagrid, în al nouălea cer. Excelent! Acum poţi să-l mângâi! Mângâie-l pe cioc, Harry!

Convins că ar fi fost mult mai înţelept să se retragă, Harry se apropie de Hipogrif şi întinse mâna. Îl mângâie pe cioc de câteva ori şi Hipogriful închise ochii alene, ca şi cum i-ar fi plăcut.

Colegii izbucniră în aplauze, în afară de Draco, Crabbe şi Goyle, care păreau foarte dezamăgiţi.

— Ei, Harry, acum cred că te lasă să-l şi călăreşti! îi zise Hagrid.

Asta era prea mult pentru Harry! Era obişnuit să călărească pe o coadă de mătură, nu ştia dacă ar fi fost la fel pe un Hipogrif.

— Uite, continuă Hagrid, aici trebuie să încaleci, imediat după încheietură, şi ai grijă să nu-i smulgi vreo pană, nu-i place…

Harry încăleca pe Buckbeak şi acesta se ridică în picioare. Nu ştia de ce să se ţină. În faţa ochilor nu vedea decât pene!

— La drum! îl îndemnă Hagrid pe Hipogrif şi îl bătu uşor pe spate.

Fără de veste, aripile lungi de aproape trei metri începură să fâlfâie de o parte şi de alta a lui Harry. Abia avu timp să înlănţuie gâtul Hipogrifului cu braţele, că se şi trezi în aer. Nu era ca pe mătură şi Harry se hotărî pe loc ce prefera. Aripile Hipogrifului îl loveau pe ambele părţi şi îi atingeau şi picioarele, dându-i senzaţia că e gata să cadă. Simţea penele alunecoase în mâna lui, dar nu îndrăznea să se prindă de ele. În locul mişcării line a lui „Nimbus 2000”, Harry se simţea hurducat în faţă şi în spate, după cum dădea Hipogriful din aripi.

Buckbeak dădu de câteva ori ocol ţarcului, după care se pregăti să aterizeze, momentul de care Harry se temea cel mai mult. Se lăsă tot mai pe spate, pe măsură ce Buckbeak se înclina spre pământ. Simţea că e gata să alunece spre ciocul Hipogrifului. Apoi, simţi o bufnitură, datorită aterizării pe cele patru picioare inegale. Abia avu timp să se reechilibreze şi să-şi îndrepte spatele.

— Bravo, Harry! striga Hagrid fericit.

Toată lumea aplauda şi chiuia, cu excepţia lui Draco, Crabbe şi Goyle.

— Mai vrea cineva să încerce? întrebă Hagrid. Încurajaţi de succesul lui Harry, alţi câţiva intrară în ţarc, iar Hagrid le scoase zgarda Hipogrifilor. Peste tot vedeai numai reverenţe temătoare, din partea copiilor. Neville se retrase de mai multe ori din faţa Hipogrifului său, fiindcă acesta nu părea dispus să-i întoarcă reverenţa. Ron şi Hermione îşi aleseseră Hipogriful maroniu, în timp ce Harry îi asista.

Draco, Crabbe şi Goyle îl aleseseră pe Buckbeak. Acesta se înclinase în faţa lui Reacredinţă, care îl mângâiase pe cioc, privind triumfător în jur.

— E foarte uşor, se lăuda Draco în gura mare, ca nu cumva să nu-l audă Harry. Am bănuit că e aşa, dacă a reuşit şi Potter… Pariez că nu eşti periculos deloc, nu-i aşa brută hidoasă?

Se întâmplă într-o fracţiune de secundă. Ghearele ascuţite se abătură asupra lui Draco. Acesta scoase un strigăt cumplit. Hagrid se repezi imediat să îi pună lesa lui Buckbeak, în timp ce Draco se tăvălea pe iarbă, cu hainele pline de sânge.

— Mor! urla Draco, îngrozind întreaga clasă. Mor, uitaţi-vă la mine! M-a omorât!

— Nu mori, n-ai nici o grijă, zise Hagrid, care se făcuse alb ca varul. Să mă ajute cineva, trebuie să-l scot din ţarc…

Hermione deschise uşa ţarcului, în timp ce Hagrid îl ridicase deja pe Draco. Când trecură pe lângă el, Harry văzu o tăietură adâncă în braţul lui Draco. Sângele picura fără încetare, în timp ce Hagrid alerga cu Draco spre castel.

Impresionaţi de ceea ce văzuseră, elevii o luară agale spre castel. Viperinii tunau şi fulgerau împotriva lui Hagrid.

— Ar trebui să-l concedieze imediat! suspina Pansy Parkinson.

— A fost vina lui Draco, zise Dean Thomas. Crabbe şi Goyle luară o poziţie ameninţătoare. Urcară treptele castelului.

— Mă duc să văd ce face, îi anunţă Pansy Parkinson şi o luă la fugă pe scările de marmură din holul de la intrare.

Viperinii, încă protestând împotriva lui Hagrid, o luară spre camerele lor de la subsol. Harry, Ron şi Hermione se îndreptară spre Turnul Cercetaşilor.

— Credeţi că o să se facă bine? îi întrebă Hermione, nervoasă.

— Sigur că da, o linişti Harry. Madam Pomfrey vindecă tăieturile cât ai clipi.

El ştia prea bine că Madam Pomfrey putea să vindece şi răni mult mai serioase.

— E îngrozitor că i s-a întâmplat asta lui Hagrid, chiar în prima lui oră, nu-i aşa? zise Ron foarte preocupat. Cred că Draco a vrut să-i strice ora cu tot dinadinsul…

Au fost primii la masă, în seara aceea, în speranţa că îl vor vedea pe Hagrid, dar acesta nu era acolo.

— Doar n-o să-l concedieze pentru asta, nu-i aşa? întrebă Hermione foarte îngrijorată, neatingându-se nici de friptură, nici de plăcinta cu rinichi.

— Sper că nu, zise Ron, fără să poată mânca nici el.

Harry se uită la masa Viperinilor. Mai mulţi Viperini, printre care şi Crabbe, şi Goyle, discutau ceva aprins. Harry era convins că îşi pregăteau propria lor versiune despre felul în care fusese rănit Draco.

— Ei, nu se poate spune că prima noastră zi înapoi la Hogwarts n-a fost o zi plină de aventuri, zise Ron sumbru.

Se duseră în camera de zi a Cercetaşilor, încercând să-şi facă temele primite la ora de „Transfigurări”. Dar nu le stătea deloc capul la ele şi îşi aruncau mereu ochii pe fereastră.

— Se vede lumină la fereastra lui Hagrid, zise Harry, deodată.

Ron se uită la ceas.

— Dacă ne grăbim, putem da o fugă până la el, e încă devreme…

— Nu ştiu dacă e bine, zise Hermione şi Harry îi surprinse privirea aţintită asupra lui.

— Dar am voie să mă plimb în curtea castelului! zise Harry, arătându-i că a priceput. Sirius Black nu poate trece de Dementori, nu?

Aşa că îşi puseră caietele deoparte şi se îndreptară spre gaura din portret, bucuroşi că nu întâlniră pe nimeni în cale, mai ales că nu erau chiar siguri că aveau voie să iasă la ora aceea.

Iarba era încă umedă şi părea neagră în penumbra amurgului. Ajunseră la uşa colibei lui Hagrid, bătură la uşă şi o voce ursuză îi pofti înăuntru.

Hagrid stătea la masa lui de lemn, într-o bluză cu mâneci scurte. Colţ, câinele său credincios, stătea cu capul pe genunchii lui. Dintr-o privire, văzură că Hagrid băuse mult. În faţa lui se afla o cană mare aproape cât o găleată, iar Hagrid părea să-şi poată concentra cu greu privirile asupra lor.

— Record, nu? întrebă el, când îi recunoscu. Cred că n-a mai existat profesor la Hogwarts, care să fie în funcţie doar o zi…

— Dar n-ai fost concediat încă, încercă să-l încurajeze Hermione.

— Da, încă, bine zici, făcu Hagrid, necăjit la culme, şi mai sorbind o gură din ce era în cana din faţa lui. Dar… în curând… după ce Reacredinţă o să-i spună…