J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— E un craniu… Pericol în calea ta, dragule…

Toată lumea asculta transfigurată şi îngrozită, când o auziră pe profesoara Trelawney scoţând un ţipăt ascuţit, după ce învârti o ultimă dată ceşcuţa lui Harry.

Se auzi alt zgomot de porţelan spart: Neville spărsese a doua ceşcuţă! Profesoara Trelawney se prăbuşi într-un fotoliu din apropiere, cu mâna la inimă şi cu ochii închişi.

— Dragul meu, băiat… Nu, e mai bine să nu-ţi spun… Nu mă întreba, se văită ea.

— Ce-aţi văzut, doamnă profesoară? întrebă Dean Thomas curios.

Toată lumea se ridică în picioare şi se adună în jurul mesei la care stăteau Harry şi Ron, înghesuindu-se cât mai aproape de profesoara Trelawney, pentru a vedea mai bine ce arătau frunzele din ceaşca lui Harry.

— Dragul meu, zise profesoara Trelawney şi deschise ochii îngroziţi, ai Spectrul!

— Ce am? făcu Harry.

Vedea prea bine că nu era singurul care nu înţelesese. Dean Thomas ridica din umeri spre el, iar Lavander Brown îl privea mirată. Dar cei mai mulţi dintre colegii lui îşi acoperiseră gura cu palma, îngroziţi.

— Spectrul, dragule, Spectrul! zise profesoara Trelawney, mirată că Harry nu ştia despre ce era vorba. Spectrul câinelui gigantic, care bântuie cimitirele! Un semn, dragul meu, care prevesteşte… moartea !

Stomacul lui Harry se strânse dureros. Câinele de pe coperta cărţii „Semne care prevestesc moartea: Ce trebuie să faci când ştii că urmează să ţi se întâmple ceva groaznic” … Câinele din întunecimile Aleii Magnolia… Lavander îşi duse şi ea mâna la gură. Toată lumea, în afară de Hermione, care se duse în spatele profesoarei Trelawney şi zise cu hotărâre:

— Mie nu mi se pare că arată a câine! zise ea scurt.

Profesoara Trelawney se uită la Hermione cu o neplăcere crescândă.

— Iartă-mă, draga mea, îi zise ea, înţepat, dar nu prea se vede nici o aură în jurul tău… Eşti foarte puţin receptivă la ce ne ascunde viitorul…

Seamus Finnigan îşi înclina capul dintr-o parte în alta.

— Dacă priveşti din partea asta, pare un Spectru, dar dacă priveşti din partea cealaltă, pare mai degrabă un măgar, zise el, aplecându-se spre stânga.

— Să-mi spuneţi şi mie când vă hotărâţi, dacă o să mor sau nu! strigă Harry, spre uimirea tuturor. (Chiar şi a lui!)

Nimeni însă nu părea dispus să îl privească în ochi.

— Ajunge pentru azi, zise profesoara Trelawney, cu cea mai misterioasă voce posibil. Strângeţi-vă lucrurile şi plecaţi…

În linişte, toată lumea duse ceşcuţele pe masa profesoarei Trelawney. Toţi îşi puseră cărţile în genţi. Până şi Ron evita să îl privească în ochi pe Harry.

— Până când ne vedem data viitoare, le spuse profesoara Trelawney, vă doresc mult noroc la toţi. O, dragule, zise ea, arătând spre Neville, data viitoare o să întârzii, aşa că să pui mâna pe carte, să ne ajungi din urmă!

Harry, Ron şi Hermione coborâră în tăcere pe scara profesoarei Trelawney şi se îndreptară spre clasa unde îşi ţinea lecţiile de „Transfigurare” profesoara McGonagall. Le luă atât de mult timp să găsească drumul înapoi, încât, deşi plecaseră mai devreme de la ora de „Previziuni despre viitor”, abia ajunseră la timp.

Harry se aşeză chiar în fundul clasei, dar tot i se părea că toţi ochii sunt aţintiţi spre el. Într-adevăr, colegii lui îi aruncau tot timpul priviri furişe, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Harry să moară din clipă în clipă. Aproape că nu auzi nimic din ce le spunea profesoara McGonagall despre Animagi, vrăjitori care aveau puterea să se preschimbe în orice animal doreau. Nu văzu nici măcar că se transformase ea însăşi, sub ochii lor, într-o pisică vărgată, care avea în jurul ochilor nişte semne care aminteau de ochelarii profesoarei.

— Nu înţeleg ce se întâmplă cu voi astăzi, zise profesoara McGonagall, preschimbându-se la loc, cu un pocnet slab şi privindu-i cu atenţie. Nu că aş ţine la lucrul ăsta, dar asta este prima dată când transformările mele nu sunt aplaudate la scenă deschisă.

Toate privirile se întoarseră spre Harry, dar nimeni nu scoase un cuvânt. Hermione ridică timid mâna.

— Nu vă supăraţi, doamnă profesoară, începu ea, dar tocmai venim de la ora de „Previziuni despre viitor”, unde am învăţat să ghicim în frunze de ceai, şi…

— A, da, asta era, zise profesoara McGonagall, încruntându-se deodată. Nu trebuie să-mi spuneţi mai multe, domnişoară Granger. Hai, spuneţi-mi, care dintre voi o să moară anul ăsta?

Toată clasa se holbă la ea.

— Eu, zise Harry, în cele din urmă.

— Aşa deci, zise profesoara McGonagall, fixându-l pe Harry cu ochii ei ca două mărgele. Atunci, lasă-mă să-ţi spun, Potter, că Sybil Trelawney a prezis moartea câte unui elev pe an, de când a venit la Hogwarts. Nimeni n-a murit încă. Descifrarea semnelor unei morţi iminente este modul ci favorit de a ura bun venit noilor elevi. Să nu credeţi că îmi vorbesc de rău colegii…

Profesoara McGonagall se întrerupse şi cu toţii observară că nările i se albiseră. După care continuă, cu un ton mai calm:

— … dar „Previziuni despre viitor” este una dintre cele mai imprecise discipline magice. N-o să vă ascund că eu însămi am foarte puţină răbdare în această privinţă. Este foarte adevărat că vizionarii sunt foarte rari, iar profesoara Trelawney…

Se opri din nou, ca să continue apoi cu un ton jovial:

— Îmi pari în cea mai bună formă, Potter, aşa că să ştii că nu te scutesc de temele pentru acasă. Dacă însă o să mori, nimeni n-o să-ţi ceară să-ţi faci temele!

Hermione râse, iar Harry se simţi ceva mai bine. Parcă nu te mai impresionau atât nişte biete frunze de ceai, departe de lumina roşie, difuză, şi de parfumul greoi din clasa profesoarei Trelawney. Cu toate acestea, nu toată lumea era convinsă. Ron era tot îngrijorat şi Lavander şopti:

— Dar cum rămâne cu ceaşca spartă de Neville?

După ora de „Transfigurare”, se repeziră buluc spre Marea Sală, unde îi aştepta prânzul.

— Ron, înveseleşte-te, zise Hermione, împingând spre el un platou cu ghiveci. Ai auzit doar ce a spus profesoara McGonagall.

Ron îşi luă o porţie de ghiveci în farfurie, dar nu se apucă de mâncat.

— Harry, întrebă el, pe şoptite, dar nu ai văzut nicăieri nici un câine mare şi negru, nu-i aşa?

— Ba da, răspunse Harry, chiar în noaptea în care am fugit de la mătuşa mea.

Ron scăpă furculiţa, care clănţăni pe farfurie.

— Vreun câine vagabond, probabil, zise Hermione cu calm. Ron o privi, ca şi cum se îndoia că mai era în toate minţile.

— Hermione, Harry a văzut Spectrul şi asta… asta e rău, zise el. Unchiul meu, Bilius, a văzut… Spectrul şi… a murit… în douăzeci şi patru de ore!

— Coincidenţă, zise Hermione, absentă, turnându-şi încă puţin suc de dovleac.

— Habar n-ai despre ce vorbeşti! strigă Ron, începând să se enerveze. Spectrul sperie de moarte pe majoritatea vrăjitorilor!

— Ei, aşa mai vii de-acasă, zise Hermione cu superioritate. Văd Spectrul şi mor… de frică! Spectrul nu este un semn, ci chiar cauza morţii! Şi, după cum vezi, Harry este încă printre noi, fiindcă nu e prost să vadă Spectrul şi să zică, ei bine, a venit vremea să-mi trag clopotele!

Ron deschise gura să zică ceva, dar rămase fără grai în faţa Hermionei, care îşi scosese cartea de „Aritmanţie” şi o proptise în faţa ei, sprijinită de cana cu suc.

— Cred că „Previziuni despre viitor” e cam la întâmplare, zise ea, răsfoind cartea, să ajungă la pagina care o interesa. E multă ghiceală în chestia asta…