J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Hermione examina noul orar.

— O, ce bine! exclamă ea. Începem chiar de azi câteva noi materii.

— Hermione, zise Ron, uitându-se peste umărul ei şi încruntându-se, cred că ţi-au greşit orarul. Ai peste zece ore pe zi, nu e posibil… Nu e timp suficient.

— Mă descurc eu, zise Hermione. Am aranjat cu doamna profesoară McGonagall.

— Dar, uite, numai în dimineaţa asta! nu se lăsă Ron. Ora nouă, ora de „Previziuni despre viitor”. Şi mai jos, tot ora nouă, „Studiul despre Încuiaţi”… Şi, uite, (Ron se aplecă şi mai mult asupra orarului, nevenindu-i să creadă), mai jos, tot ora nouă, „Aritmanţia”! Eu ştiu că eşti grozavă, Hermione, dar nici chiar aşa! Cum o să faci să fii în trei locuri deodată?

— Ei şi tu, făcu Hermione. Bineînţeles că n-o să fiu în trei locuri în acelaşi timp…

— Atunci, cum…

— Dă-mi şi mie marmelada, te rog, zise Hermione.

— Dar…

— Ron, şi ce-ţi pasă ţie dacă orarul meu e… puţin cam încărcat? îl repezi Hermione. Ţi-am zis doar că am aranjat cu doamna profesoară McGonagall!

Tocmai atunci, în Marea Sală intră Hagrid, îmbrăcat în jacheta lui din blană de cârtiţă şi ţinând în mâna lui enormă un dihor mort.

— Cum vă simţiţi? întrebă el, în drum spre masa profesorilor. Azi avem prima oră împreună. Imediat după prânz! Am timp să pregătesc totul până atunci. Sper să iasă bine… Prima lecţie… Eu, profesor… Oh!…

Zâmbi spre ei, mergând spre masa profesorilor, încă legănând dihorul în mână.

— Mă întreb ce vrea să pregătească până la prânz, se miră Ron, cu o undă de nelinişte în glas.

Marea Sală începu să se golească, pe măsură ce elevii şi profesorii plecau la ore. Ron se uită pe orarul lui.

— Ar trebui să plecăm, ora de „Previziuni despre viitor” se ţine în Turnul de Nord. Ne ia vreo zece minute ca să ajungem acolo.

Terminară de mâncat în grabă, îşi luară la revedere de la Fred şi de la George şi se îndreptară spre holul de la intrare. Când trecură pe lângă masa Viperinilor, Draco se maimuţări iar, prefăcându-se că îi venea să leşine. Hohotele Viperinilor îl urmăriră pe Harry până ajunse în hol.

Drumul până în Turnul de Nord a durat mult. Deşi petrecuseră doi ani la Hogwarts, nu vizitaseră niciodată Turnul de Nord.

— Trebuie să fie vreo scurtătură, intră Ron în panică, atunci când terminară de urcat al şaptelea rând de trepte şi ajunseseră într-un culoar necunoscut, unde nu se afla nimic, în afară de un tablou mare şi de un snop de iarbă, agăţat pe perete.

— Cred că trebuie să o luăm pe aici, zise Hermione, arătând spre un culoar care se deschidea în partea dreaptă.

— Nu se poate, făcu Ron. Încolo e sudul. Uite, se vede şi un pic din lac.

Harry se uita la tablou. Acesta înfăţişa un ponei cenuşiu şi gras, care îşi băgase botul în iarba de pe perete şi păştea nepăsător. Harry se obişnuise ca personajele picturilor de la Hogwarts să îşi părăsească ramele şi să se viziteze între ele, dar, ori de câte ori avea prilejul, se oprea să le admire. La puţin timp, în pictură îşi făcu apariţia un cavaler în armură, scund şi masiv, care îşi căuta poneiul. După petele de iarbă proaspete, de la genunchii pantalonilor săi, se vedea clar că tocmai căzuse de pe cal.

— Aha! începu el să urle, când îi văzu pe Ron, pe Harry şi pe Hermione. Cine sunteţi voi, netrebnicilor, care îndrăzniţi să-mi încălcaţi teritoriul? Sau poate aţi venit să vă distraţi pe socoteala mea, fiindcă am căzut, ei? Scoateţi sabia imediat, vă provoc la duel!

Se uitau uimiţi la cavalerul scund şi caraghios, care îşi scosese sabia şi o agita violent prin aer, ţopăind în sus şi în jos. Dar, cum sabia era prea lungă pentru el, la o mişcare greşită, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu faţa la pământ.

— Ai păţit ceva? întrebă Harry, îngrijorat şi apropiindu-se de tablou.

— Înapoi, fanfaron nesuferit! Înapoi, nemernicule!

Cavalerul puse mâna iar pe sabie şi o folosi ca să se sprijine de ea şi să se ridice din iarbă, dar lama se înfipse adânc în pământ, şi oricât s-a străduit el nu a mai fost în stare să o tragă afară. În cele din urmă, se lăsă iar în genunchi şi îşi ridică viziera ca să îşi şteargă faţa transpirată.

— Noi căutăm Turnul de Nord, zise Harry, profitând de oboseala cavalerului. Nu cumva ştiţi dumneavoastră drumul?

— O expediţie de cercetare! strigă vesel cavalerul şi furia i se topi pe dată, clănţănindu-şi armura. Urmaţi-mă, prieteni, şi promit să găsim drumul împreună sau să pierim până la unul!

Mai trase o dată de sabie, dar nu reuşi să o clintească din pământ, şi încercă să încalece poneiul, dar fără succes.

— Pe jos, atunci! zise el. La drum, bravi cavaleri şi preafrumoasă domniţă!

Şi dispăru imediat pe coridor, prin partea stângă a tabloului. Se luară după el, ghicind drumul după zgomotul armurii. Din când în când, reuşeau să îl şi vadă cum alerga înainte, din tablou în tablou.

— Capul sus, curaj, bravii mei, continua el să strige, greul de-abia acum începe!

Reuşiră să îl vadă plecându-se în faţa unui grup de doamne în crinolină, într-un tablou de la baza unei scări în spirală.

Gâfâind din greu, Harry, Ron şi Hermione urcară în fugă treptele în spirală, simţind că ameţesc tot mai tare, până când auziră murmur de voci, deasupra capetelor şi înţeleseră că ajunseseră unde trebuia.

— La revedere! îl auziră pe cavaler, care acum se afla lângă nişte călugări cu înfăţişări sinistre. Drum bun, camarazii mei de arme! Şi dacă vreodată o să aveţi nevoie de o inimă vitează şi de o sabie de oţel, nu ezitaţi să apelaţi la Sir Cadogan!

— Da, mulţumim, aşa o să facem, strigă Ron, iar după ce cavalerul dispăru iar din tablou adăugă: Dacă o să avem nevoie de cineva deranjat la cap!

Urcară şi ultimele câteva trepte şi ajunseră pe un culoar mic şi îngust, unde se adunase deja întreaga clasă. Nu exista nici o uşă pe pereţii acestui culoar. Ron îi făcu semn lui Harry spre o trapă circulară cu o plăcuţă de alamă, de pe tavan.

— Sybil Trelawney, citi Harry ce scria pe plăcuţă. Profesoară de „Previziuni despre viitor”. Şi cum o să ajungem acolo?

Ca şi cum ar fi fost un răspuns la întrebarea lui, trapa se deschise brusc şi o scară argintie se desfăşură până la picioarele lui Harry. Toţi rămaseră tăcuţi.

— După tine, zise Ron, ironic, aşa că Harry trebui să urce primul.

Harry ajunse în cea mai stranie sală de curs pe care o văzuse vreodată, ceva între o mansardă şi o ceainărie demodată. În clasă, erau înghesuite cel puţin douăzeci de mese rotunde. În jurul meselor, se aflau fotolii, acoperite cu huse de creton, şi perne moi, aşezate direct pe podea. În clasă era o lumină difuză, purpurie. Draperiile erau trase la ferestre, iar veiozele de la fiecare masă erau acoperite cu câte o eşarfă de un roşu închis. Era foarte cald, iar focul care ardea în cămin degaja şi un miros puternic, cam greţos. Pe foc era aşezat un ceainic mare, de cupru. Pe policioarele care se întindeau de-a lungul întregului perete circular se aflau pene prăfuite, cioturi de lumânări, zeci de pachete jerpelite de cărţi de joc, nenumărate globuri de cristal şi o mulţime de ceşcuţe de ceai.

Ron şi restul clasei se adunară în jurul lui Harry, vorbind pe şoptite.

— Dar profa, unde este? întrebă Ron.

Din umbră, se auzi deodată o voce domoală şi misterioasă.