J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Trăsura prinse viteză pe aleea lungă şi în pantă, care ducea la castel. Hermione îşi scosese capul pe fereastră şi privea la turnurile şi turnuleţele care se apropiau tot mai mult. În cele din urmă, trăsura se opri, iar Ron şi Hermione săriră pe alee.

În timp ce Harry cobora şi el, în urechi îi răsună o voce care se vroia mieroasă şi plină de compasiune:

— Şi chiar ai leşinat , Potter? Nu minte Poponeaţă?

Draco Reacredinţă o dădu la o parte pe Hermione şi se postă în faţa lui Harry, blocându-i drumul spre castel. Faţa îi strălucea de încântare, iar ochii îi sclipeau de răutate.

— Şterge-o, Reacredinţă, îl repezi Ron, cu fălcile încleştate.

— Ai leşinat şi tu, Weasley? întrebă Draco, în gura mare. Te-a speriat şi pe tine bătrânul Dementor?

— S-a întâmplat ceva? întrebă o voce domoală.

Era profesorul Lupin care coborâse din următoarea trăsură.

Draco îi aruncă profesorului o privire indolentă şi dispreţuitoare, uitându-se la hainele ponosite ale acestuia şi la valiza lui scâlciată.

— O, dumeavoastră eraţi, domnule profesor, zise el cu sarcasm, după care râse spre Crabbe şi Goyle, urcând împreună scările de piatră ale castelului.

Hermione îl zori din spate pe Ron şi cei trei începură şi ei să urce scările, alături de ceilalţi colegi. Intrară pe uşile gigantice, de stejar, şi ajunseră în holul de la intrare, care era luminat de torţe uriaşe. În fundal, se vedeau scările impunătoare, de marmură, care duceau spre dormitoarele de la etaj.

La dreapta, uşile erau larg deschise spre Marea Sală. Harry fu purtat de mulţime în sala magnifică, dar de-abia avu timp să arunce o privire spre tavanul vrăjit, care era întunecat şi plin de nori în seara aceea, că se şi auzi o voce stridentă:

— Potter! Granger! La mine! Amândoi!

Harry şi Hermione se întoarseră surprinşi. Era Minerva McGonagall, profesoara lor de „Transfigurări” şi şefa casei Cercetaşilor. Avea o înfăţişare severă, iar părul îi era strâns în coc. Îi privea cu ochii ei pătrunzători prin nişte ochelari cu rama pătrată. Harry îşi făcu loc prin mulţime până la ea, cu presentimente dintre cele mai rele. Întotdeauna, profesoara McGonagall avea darul să îl facă să se simtă ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce trăsnăi.

— Nu vă uitaţi aşa de speriaţi la mine, îi linişti ea. Nu vreau decât să vă spun două vorbe, în biroul meu. Tu du-te la masă, Weasley!

Ron văzu cum profesoara McGonagall îi conduce departe de mulţimea gălăgioasă.

Harry şi Hermione o urmară, traversând holul de la intrare, apoi urcară scările de marmură şi o luară de-a lungul unui coridor.

Ajunşi în biroul ei, o încăpere mică şi cu un foc primitor, profesoara McGonagall le făcu semn să ia loc. Se aşeză şi ea şi începu, fără nici un fel de altă introducere:

— Profesorul Lupin a trimis o bufniţă cu vestea că ţi-a fost rău în tren, Potter…

Dar Harry nici nu apucă să răspundă, că Madam Pomfrey năvăli în încăpere. Harry simţea cum se înroşeşte tot mai tare la faţă. Era suficient că leşinase, sau ce fusese lucrul acela, dar să se mai facă şi atâta zarvă…

— Mă simt bine, zise el. Nu am nevoie de nimic…

— Oh, iar tu! începu Madam Pomfrey, ca şi cum nu l-ar fi auzit şi privindu-l cercetător. Ce-ai mai făcut de data asta? Ceva periculos, probabil…

— Nu, Poppy, interveni profesoara McGonagall, a fost din cauza unui Dementor.

Schimbară priviri îngrijorate şi Madam Pomfrey zise dezaprobator:

— Să trimită un Dementor la şcoală…

Îşi puse mâna pe fruntea lui Harry, ca să vadă dacă nu are febră.

— E transpirat tot, continuă ea. Nu e primul care leşină… Sunt teribili Dementorii ăştia! Şi ce efect au asupra persoanelor fragile…

— Nu sunt fragil! sări Harry supărat.

— Sigur că nu eşti, dragul meu, zise Madam Pomfrey absent, luându-i pulsul.

— Ce trebuie să facă? întrebă profesoara McGonagall. Să se odihnească în camera lui sau să stea în aripa spitalului în noaptea asta?

— Dar n-am nimic! sări Harry în picioare.

Numai gândul la ce ar fi zis Draco dacă şi-ar fi petrecut noaptea la spital era o adevărată tortură pentru el.

— Nu, îi trebuie doar nişte ciocolată, zise Madam Pomfrey, care acum căuta să scruteze ochii lui Harry.

— Am mâncat deja, zise Harry. Profesorul Lupin ne-a dat la toţi câte o bucăţică.

— Da, aşa a făcut? întrebă Madam Pomfrey aprobator. În sfârşit, avem un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, care ştie ce remedii să aplice!

— Eşti sigur că te simţi bine, Potter? întrebă profesoara McGonagall cu severitate.

— Da, răspunse Harry.

— Foarte bine, atunci, te rog să aştepţi puţin pe coridor. Vreau să-i spun două vorbe domnişoarei Granger despre orarul din trimestrul ăsta şi apoi mergem împreună la banchet.

Harry ieşi pe coridor, împreună cu Madam Pomfrey, dar ea plecă repede spre aripa castelului în care se afla spitalul, murmurând ceva. Nu avu de aşteptat decât două minute până apăru Hermione, care părea foarte fericită. Împreună cu profesoara McGonagall, coborâră iar scările de marmură, spre Marea Sală.

Îi întâmpină o mare de coifuri negre şi ascuţite. La mesele lungi ale fiecărei case, stăteau studenţi cu feţe strălucitoare, la lumina lumânărilor care pluteau prin aer. Profesorul Flitwick, un vrăjitor scund, cu o claie de păr, scotea afară din Marea Sală Jobenul Magic şi scăunelul cu trei picioare.

— Oh, am pierdut ceremonialul de Sortare, se plânse Hermione.

Noii elevi de la Hogwarts erau repartizaţi în case după ce puneau pe cap Jobenul Magic, care se gândea puţin şi striga în gura mare la ce casă se încadra mai bine fiecare student (Cercetaşi, Astropufi, Ochi-de-Şoim şi Viperini). Profesoara McGonagall se îndreptă spre locul ei de la masa profesorilor, în timp ce Harry şi Hermione se duceau, cât puteau mai discret, la masa Cercetaşilor. Toţi se uitau la ei şi cei mai mulţi arătau spre Harry. Oare povestea cu leşinul circulase chiar atât de repede?

Harry şi Hermione se aşezară la stânga şi la dreapta lui Ron, pe locurile pe care acesta le păstrase pentru ei.

— Ce a vrut? îl întrebă Ron pe Harry.

Harry începu să-i spună despre ce fusese vorba, dar se opri imediat, fiindcă directorul se ridicase să-şi ţină discursul de început de an.

Deşi foarte bătrân, profesorul Dumbledore dădea întotdeauna impresia de multă energie. Avea păr lung, nins, şi barbă argintie, ochelari în formă de semilună şi un nas foarte coroiat. Era considerat drept cel mai mare vrăjitor al veacului, dar nu din cauza aceasta îl respecta Harry atât de mult. Nu puteai să nu ai încredere în Dumbledore, şi Harry, văzându-l la masa profesorilor, se simţi pentru prima oară liniştit după întâlnirea cu Dementorul, recăpătându-şi calmul.

— Fiţi bine veniţi! începu el, lumina lumânărilor făcându-i barba şi mai strălucitoare. Începe un nou an la Hogwarts şi vreau să vă spun câteva lucruri şi, cum unul dintre ele este cât se poate de serios, este mai bine să vi-l spun acum, ca să vă puteţi apoi bucura de excelentul nostru banchet…

Dumbledore îşi drese glasul şi continuă:

— Aşa cum aţi aflat deja, după verificarea pe care au făcut-o în Expresul de Hogwarts, şcoala noastră găzduieşte un grup de Dementori, aflaţi aici cu însărcinări din partea Ministerului Magiei.

Făcu o pauză şi Harry îşi aduse aminte că domnul Weasley spusese că Dumbledore nu fusese prea încântat de cererea Ministrului Magiei ca Dementorii să păzească şcoala.