J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ce vrei să spui? se miră Ron.

— Păi, eu n-am voie să merg, zise Harry. Unchiul meu nu a apucat să-mi semneze învoirea, iar Fudge nu mi-a dat voie nici el.

Ron exclamă îngrozit:

— Cum adică, nu ai voie să mergi la Hogsmeade? Nu se poate! Sunt sigur că profesoara McGonagall sau altcineva o să-ţi dea învoire!

Harry râse strâmb. Profesoara McGonagall era şefa casei Cercetaşilor şi era foarte severă.

— Sau mai bine îi întrebăm pe Fred şi pe George care este tunelul secret care leagă Hogwarts de Hogsmeade…

— Ron! strigă Hermione. Nu cred că-i bine ca Harry să iasă din şcoală pe furiş, cu Black pe urmele lui!

— Da, făcu Harry, descurajat, cred că asta o să zică şi profesoara McGonagall, când o să-i cer voie…

— Dar dacă suntem şi noi cu el, începu Ron, Black n-o să îndrăznească să…

— O, Ron, termină cu prostiile! îl repezi Hermione. Black a omorât deja o mulţime de oameni, în plină zi, chiar crezi că n-o să-l atace pe Harry, numai fiindcă o să fim noi doi alături de el?

În timp ce vorbea, Hermione se juca, neatentă, cu baierele care ţineau închis coşul lui Şmecherilă.

— Să nu-i dai drumul monstrului să iasă! strigă Ron, dar era prea târziu.

Şmecherilă ieşi alene din coş, se întinse, căscă şi sări pe genunchii lui Ron. Mogâldeaţa din buzunar începu să tremure şi Ron îl alungă cu brutalitate pe motan.

— Fugi de-aici!

— Ron, nu! strigă Hermione furioasă.

Ron era gata să-i răspundă cum se cuvenea, când profesorul Lupin se mişcă puţin. Se uitară spre el, schimbând priviri semnificative, dar acesta se întoarse pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul, cu gura uşor întredeschisă.

Expresul de Hogwarts se îndrepta tot mai mult spre nord, peisajul devenind mai sălbatic şi mai întunecos, în timp ce norii se aglomerau pe cer. Pe coridorul din faţa compartimentului lor era mare forfotă. Şmecherilă se aşezase confortabil pe un scaun, cu faţa lui turtită îndreptată spre Ron şi cu ochii urmărind umflătura din buzunarul de la pieptul băiatului.

La ora unu, în uşa compartimentului se opri vrăjitoarea durdulie, care împingea căruciorul cu mâncare.

— Nu credeţi că ar fi cazul să-l trezim? întrebă Ron, fără prea mare tragere de inimă, arătând spre profesorul Lupin. Pare că are mare nevoie de mâncare…

Hermione se apropie cu grijă de profesorul Lupin.

— Domnule profesor, începu ea. Scuzaţi-mă… Domnule profesor…

Acesta nu se clinti.

— Lasă-l, drăguţo, zise vrăjitoarea, împăciuitor, dacă o să-i fie foame când se trezeşte, sunt în faţă, stau de vorbă cu mecanicul.

— Cred că e doar adormit, zise Ron. Sper că n-a murit…

— Nu, nu-l vezi că respiră? spuse Hermione, luând prăjitura pe care i-o întindea Harry.

Poate că nu era un tovarăş prea interesant de drum, dar prezenţa profesorului Lupin se dovedi foarte folositoare. În plină amiază, tocmai când începuse să plouă şi se aburiseră geamurile, de nu mai vedeau nimic afară, auziră paşi pe coridor şi cele mai nesuferite persoane deschiseră uşa compartimentului: Draco Reacredinţă, flancat de gorilele sale, Vincent Crabbe şi Gregory Goyle.

Draco şi Harry fuseseră adversari încă de la prima lor călătorie cu Expresul de Hogwarts. Draco avea o faţă şireată, palidă şi ascuţită, şi era în casa Viperinilor. Era căutător în meciurile de Vâjthaţ, pentru echipa Viperinilor, la fel ca Harry, pentru echipa Cercetaşilor. Crabbe şi Goyle păreau că nu există decât ca să-l apere pe Draco şi să-i satisfacă toate capriciile. Erau solizi şi musculoşi. Crabbe era mai înalt, cu o tunsoare-castron şi ceafa lată. Goyle era tuns scurt şi avea braţe lungi, ca de maimuţă.

— Măi, măi, cin' să fie? începu el, cu tonul lui flegmatic. Potty şi Weasley!

Crabbe şi Goyle hohotiră tâmp.

— Am auzit că familia ta a câştigat ceva mai mulţi bani vara asta, aşa e, Weasley? Şi n-a făcut maică-ta stop cardiac?

Ron se ridică atât de brusc, încât răsturnă coşul lui Şmecherilă pe podea şi profesorul Lupin scoase un mic sforăit.

— Cine mai e şi ăsta? întrebă Draco, făcând automat un pas înapoi.

— Un profesor nou, zise Harry, care se ridicase şi el în picioare, pentru cazul în care ar fi trebuit să îl ţină pe Ron, ca să nu sară la bătaie. Şi ce spuneai, Draco?

Ochii lui Draco se îngustară, cu răutate. Doar nu era aşa de prost, să se bată în faţa unui profesor…

— Să mergem, nu merită, bombăni el şi dispărură toţi trei.

Harry şi Ron se aşezară la loc, Ron încă strângând din pumni.

— N-am de gând să-i mai suport răutăţile şi anul ăsta, zise el furios. Vorbesc serios! Dacă se mai ia vreodată de familia mea, am de gând să-l prind de cap şi…

Ron făcu un gest violent prin aer.

— Ron, ai grijă, zise Hermione, arătând spre profesorul Lupin.

Dar profesorul dormea neîntors.

Ploaia se înteţea, pe măsură ce trenul înainta spre nord. Nu se mai vedea nimic afară. Ferestrele se murdăriseră, iar la asta se adăuga şi întunericul nopţii. În curând, se aprinseră luminile în tren. Trenul ţăcănea, ploaia plesnea în fereastră, vântul urla, dar profesorul Lupin nici că avea de gând să se trezească.

— Cred că aproape am ajuns, zise Ron, aplecându-se spre profesorul Lupin şi încercând să vadă ceva pe fereastră.

De-abia termină propoziţia, că trenul începu să încetinească.

— Ce bine! se bucură Ron şi trecu atent pe lângă profesorul Lupin, ca să se uite pe fereastră. Mor de foame, de-abia aştept să ajung la ospăţul de bun venit.

— Nu cred că am ajuns încă, zise Hermione, consultându-şi ceasul.

— Atunci, de ce ne oprim?

Trenul mergea tot mai încet, ţăcănitul încetase, iar vântul şi ploaia băteau cu furie în ferestre.

Harry, care era cel mai aproape de uşă, se ridică în picioare, să se uite în lungul coridorului. Alte capete curioase se iveau din compartimente.

Trenul se opri cu o smucitură şi zgomote înfundate spuneau clar că mai multe bagaje au căzut de la locul lor. Apoi, luminile se stinseră fără de veste şi totul se cufundă într-o beznă deplină.

— Ce se întâmplă? se auzi vocea lui Ron, din spatele lui Harry.

— Auu! strigă Hermione. Ron, ăla era piciorul meu! Harry se întoarse la locul lui.

— Credeţi că s-a stricat ceva?

— Habar n-am…

Se auzi un scârţâit şi Harry reuşi să distingă silueta lui Ron, care ştersese cu mâna o porţiune de fereastră şi privea afară.

— Se vede ceva mişcându-se, anunţă Ron. Se pare că mai urcă cineva în tren.

Uşa compartimentului se deschise brusc şi cineva îl călcă zdravăn pe Harry.

— Scuză-mă! Ştiţi ce se întâmplă? Încă o dată, te rog să mă scuzi…

— Salut, Neville, zise Harry şi bâjbâi prin întuneric, până dădu de pelerina lui Neville.

— Harry, tu eşti? Ştii de ce ne-am oprit?

— Habar n-am! Stai jos!

Se auzi un sâsâit şi un miorlăit de durere. Şmecherilă fusese pe punctul de a fi turtit de Neville!

— O să mă duc să întreb conductorul ce se întâmplă, zise Hermione.

Harry o simţi trecând pe lângă el, auzi uşa deschizându-se, după care urmară două strigăte de durere.

— Cine e?

— Cine eşti?

— Ginny?

— Hermione?

— Ce faci tu…

— Îl căutam pe Ron…

— Intră şi stai jos!

— Ei, nu aici! Aici stau eu! strigă Harry.

— Auu! făcu şi Neville.

— Linişte! se auzi deodată o voce răguşită.