J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Profesorul Lupin părea să se fi trezit, în sfârşit. Harry auzi zgomote din direcţia lui. Nimeni nu mai scoase o vorbă.

Se auzi un ţăcănit şi o lumină tremurătoare umplu compartimentul. Profesorul Lupin părea să ţină în mână un mănunchi de flăcări. La lumina lor, văzură o faţă pământie, dar cu ochi vioi şi inteligenţi.

— Staţi la locurile voastre, zise el, cu aceeaşi voce răguşită, şi ridică mănunchiul de flăcări în dreptul ochilor.

Dar uşa se deschise încetişor, înainte ca profesorul Lupin să ajungă la ea.

În uşă, luminat de flăcările din mâna profesorului Lupin, stătea cineva, învăluit în pelerină. Aproape că atingea tavanul. Faţa îi era complet acoperită de glugă.

Ochii lui Harry coborâră mai jos, iar ceea ce văzu acolo făcu să i se strângă stomacul. De sub pelerină ieşea o mână pământie, umflată şi cu pielea încreţită, care semăna cu ceva care a putrezit sub apă.

Asta pentru o fracţiune de secundă, ca şi cum cel înfăşurat în manta ar fi simţit privirile lui Harry şi şi-ar fi tras repede mâna sub faldurile negre.

Apoi, acel ceva, orice ar fi fost, de sub pelerină, respiră şuierător şi prelung, ca şi cum ar fi vrut să aspire nu numai aerul dimprejur.

Un aer îngheţat se revărsă peste ei. Harry simţi că i se opreşte respiraţia. Suflul rece părea că-i pătrunde prin piele, îi ajunge în piept şi de acolo i se strecoară în inimă…

Harry dădu ochii peste cap. Nu mai vedea nimic. I se părea că se prăbuşeşte în ceva rece ca gheaţa, iar urechile îi vâjâiau, ca şi cum s-ar fi aflat sub apă. Era tras tot mai jos, iar zgomotul devenea insuportabil…

Apoi, auzi de undeva de departe ţipete îngrozite, teribile, rugătoare… Simţi nevoia să îi ajute pe cei care ţipau, implorând ajutor. Dădu să mişte mâna, dar aceasta nu îl mai asculta… O ceaţă densă îl învăluia, îi pătrundea în suflet…

— Harry, Harry, ţi-ai revenit? Cineva îl plesnea.

— Ce se…

Harry deschise ochii. Văzu mai multe lanterne îndreptate asupra lui şi simţi podeaua clătinându-se. Expresul de Hogwarts se pusese din nou în mişcare. Luminile se reaprinseseră. Ron şi Hermione erau îngenuncheaţi lângă el, iar peste capetele lor văzu privirile îngrijorate ale profesorului Lupin şi ale lui Neville. Lui Harry îi era greaţă. Când duse mâna la faţă, să-şi potrivească ochelarii pe nas, simţi o sudoare rece. Ron şi Hermione îl ajutară să se aşeze la locul lui.

— Cum te simţi? Mai bine? îl întrebă Ron îngrijorat.

— Da, mormăi Harry, uitându-se repede spre uşă.

Oribila creatură dispăruse.

— Ca s-a întâmplat? întrebă el. Unde e… creatura aceea? Cine ţipa?

— Nu ţipa nimeni, zise Ron şi mai îngrijorat.

Harry îşi roti privirile prin compartimentul luminat. Ginny şi Neville îl priveau cu ochii mari, amândoi foarte palizi.

— Dar am auzit ţipete…

O pocnitură îi făcu pe toţi să tresară. Profesorul Lupin rupea o ciocolată mare în bucăţi.

— Poftim, zise el, întinzându-i lui Harry cea mai mare bucată de ciocolată. Mănânc-o, îţi face bine.

Harry luă ciocolata, dar nu gustă din ea.

— Ce a fost arătarea aia? îl întrebă el pe profesorul Lupin.

— Un Dementor, răspunse profesorul Lupin, împărţind ciocolată la toată lumea. Unul dintre Dementorii de la Azkaban.

Toate privirile se întoarseră spre el. Profesorul Lupin mototoli hârtia de la ciocolată şi o băgă în buzunar.

— Mâncaţi, o să vă ajute, zise el. Eu mă duc să vorbesc cu conductorul, mă scuzaţi…

Trecu pe lângă Harry şi dispăru pe coridor.

— Sigur ţi-a trecut, Harry? se interesă Hermione, foarte îngrijorată şi ea.

— Nu înţeleg… Ce s-a întâmplat? întrebă Harry, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte.

— Păi, Dementorul ăla a apărut în uşă şi s-a uitat prin compartiment… sau cel puţin aşa cred, că nu i se vedea faţa… Şi tu… tu…

— Am crezut că ai o criză, zise Ron, care încă mai era speriat. Te-ai prăbuşit pe podea şi ai început să te contorsionezi…

— Iar profesorul Lupin s-a aplecat asupra ta, apoi s-a îndreptat spre Dementor şi şi-a scos bagheta, continuă Hermione. „Nici unul dintre noi nu-l ascunde pe Sirius Black sub pelerină! Pleacă!” i-a zis el. Dar cum Dementorul nu avea de gând să plece, profesorul Lupin a murmurat câteva cuvinte şi a ridicat bagheta către Dementor. Din baghetă a ieşit ceva argintiu, care s-a rotit ce s-a rotit, apoi a plutit, cumva, până a dispărut.

— A fost groaznic, exclamă Neville, cu o voce şi mai piţigăiată ca de obicei. Aţi simţit cât de rece s-a făcut când a intrat Dementorul?

— Da, şi mă simt foarte straniu, zise Ron, cutremurându-se, ca şi cum nu voi mai avea puterea să fiu vesel şi să mă bucur niciodată…

Ginny, care se cuibărise într-un colţ şi care arăta tot atât de rău, pe cât se simţea Harry, suspină încetişor. Hermione se apropie de ea şi o cuprinse pe după umeri, pentru a o linişti.

— Dar s-a mai prăbuşit cineva pe podea? întrebă Harry, cam jenat.

— Nu, răspunse Ron, privindu-l iar îngrijorat pe Harry. Ginny tremura din toate încheieturile, dar…

Harry nu înţelegea ce se întâmplase. Tremura şi se simţea slăbit, ca şi cum nu şi-ar fi revenit după o gripă puternică. Începea să-i fie şi ruşine. Cum de făcuse criza aceea, când nimeni altcineva nu se mai prăbuşise pe podea?

Profesorul Lupin se întoarse. Se opri la uşă, îşi aruncă privirile în jur şi zise, zâmbind:

— Să ştiţi că nu am otrăvit ciocolata!

Harry muşcă o bucăţică şi, spre surprinderea lui, simţi o căldură binefăcătoare, care i se revărsă până în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare.

— Ajungem la Hogwarts în zece minute, le spuse el. Te simţi mai bine, Harry?

Harry nu îl întrebă pe profesorul Lupin cum de îi ştia numele.

— Da, murmură Harry, ruşinat de-a binelea.

Au fost tăcuţi restul călătoriei. În cele din urmă, trenul se opri la gara Hogwarts şi urmă o îmbulzeală de nedescris la coborâre. Bufniţele scoteau strigăte jalnice, pisicile mieunau, iar broasca lui Neville se chircise sub pălăria lui. Era foarte rece, iar ploaia cădea neîntrerupt în rafale îngheţate.

— Anul întâi, pe aici! se auzi o voce prea bine cunoscută. Harry, Ron şi Hermione se întoarseră şi văzură silueta gigantică a lui Hagrid, la capătul celălalt al peronului, adunându-i pe cei din primul an de studiu, care îl priveau cu ochi mari şi speriaţi, pentru a-i trece lacul spre castel.

— Ei, voi ăia trei de colo, aţi călătorit bine? strigă el peste capetele mulţimii.

Cei trei dădură din cap şi îi făcură semn cu mâna, dar fără să poată schimba nici un cuvânt cu el, deoarece mulţimea îi împingea spre ieşirea de pe peron. Harry, Ron şi Hermione merseră cu restul colegilor, până ajunseră pe un drumeag noroios, unde îi aşteptau cel puţin o sută de trăsuri. Harry îşi zise că trăsurile erau fără îndoială trase de cai invizibili, deoarece trăsura lor se puse în mişcare şi începu să hurducăie, de îndată ce se urcară în ea. Vizitiul mirosea vag a bălegar şi a paie. De când mâncase ciocolata, Harry se simţea mult mai bine, dar tot mai era slăbit. Ron şi Hermione îl priveau pe furiş, din când în când, ca şi cum s-ar fi temut ca Harry să nu leşine din nou.

În timp ce trăsura intra printr-o poartă cu două uşi magnifice, de fier forjat, flancate de două coloane care se terminau cu nişte porci mistreţi înaripaţi, Harry mai observă siluetele altor doi Dementori, care stăteau de pază, de o parte şi de alta a porţii. Un val de frig şi o senzaţie de greaţă îl cuprinse iar. Se lăsă pe perna scaunului şi închise ochii, până ce trecură de poartă.