J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Se află la porţile castelului şi cred că nu este nevoie să vă spun că nimeni nu are voie să iasă din castel fără permisiune. Dementorii nu pot fi păcăliţi cu trucuri şi şmecherii sau cu pelerine care te fac invizibil, zise el, sec, moment în care Harry şi Ron schimbară priviri semnificative. Natura Dementorilor nu le permite să asculte rugăminţi sau să accepte scuze. De aceea, vă avertizez în mod foarte serios să nu le daţi motive să vă facă vreun rău. Le atrag atenţia mai ales Perfecţilor şi noilor noştri Şefi de Promoţie, la fete şi la băieţi, să aibă grijă ca nu cumva cineva să le joace feste Dementorilor.

Percy, care stătea la câteva scaune depărtare de Harry, îşi umflă pieptul şi privi în jurul lui cu aplomb. Dumbledore făcu o altă pauză şi, văzându-l atât de serios, nimeni nu se clinti şi nici nu scoase vreo vorbă.

— Şi acum, o veste mai plăcută. Vreau să le urâm bun venit celor doi profesori noi, care ni se vor alătura anul acesta. Mai întâi, vi-l prezint pe domnul Lupin, care a fost atât de amabil să preia postul de profesor de „Apărare contra Magiei Negre”.

Se auziră câteva aplauze răzleţe, fără prea mare entuziasm. Numai cei care se aflaseră în acelaşi compartiment cu profesorul Lupin aplaudară cu frenezie. Harry era şi el printre aceştia. Hainele profesorului Lupin arătau şi mai jerpelite, în comparaţie cu robele elegante ale celorlalţi profesori.

— Uită-te la Plesneală! şuieră Ron în urechea lui Harry.

Profesorul Plesneală, care le preda „Poţiunile”, se uita insistent la profesorul Lupin. Toată lumea ştia că Plesneală vâna de mult postul de profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, dar Harry fu surprins de expresia care se citea pe faţa acestuia. Nu mai era furie, ci pur şi simplu ură. Harry cunoştea prea bine acea expresie, doar o vedea ori de câte ori lui Plesneală îi cădeau privirile asupra lui.

— În legătură cu cea de-a doua numire, continuă Dumbledore şi aplauzele firave pentru profesorul Lupin încetară cu totul, îmi pare rău să vă anunţ că profesorul Kettleburn, fostul profesor de „Grija pentru creaturile magice”, a ieşit la pensie. Mă bucur însă să vă anunţ că locul său va fi luat de nimeni altul decât de însuşi Rubeus Hagrid, care a fost de acord să preia această funcţie, pe lângă îndatoririle sale de păstrător al cheilor şi paznic al vânatului.

Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii, muţi de uimire, după care se alăturară aplauzelor furtunoase, mai ales de la masa Cercetaşilor. Harry se ridică să-l vadă mai bine pe Hagrid, care se înroşise tot de emoţie şi stătea cu privirile plecate, ascunzându-şi zâmbetul larg în barba neagră şi deasă.

— Trebuia să ne fi închipuit! exclamă Ron. Cine altcineva ne-ar fi recomandat o carte care muşcă?

Harry, Ron şi Hermione se opriră ultimii din aplauze. În timp ce profesorul Dumbledore îşi relua discursul, îl văzură pe Hagrid ştergându-şi pe furiş o lacrimă, cu faţa de masă.

— Păi, cred că asta ar fi totul, făcu Dumbledore. Să înceapă ospăţul!

Farfuriile şi cupele din faţa lor se umplură pe dată cu mâncare şi băuturi răcoritoare. Simţindu-se brusc lihnit de foame, Harry se repezi la bucatele apetisante şi începu să mănânce.

Se încinse un ospăţ pe cinste. Marea Sală răsuna de râsete şi de zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor. Harry, Ron şi Hermione se bucurară totuşi când banchetul de primire se sfârşi, fiindcă acum puteau vorbi cu Hagrid. Ştiau prea bine ce însemna pentru Hagrid să devină profesor. Hagrid nu era vrăjitor cu drepturi depline. Fusese exmatriculat în anul III de studii, pentru o abatere pe care n-o comisese el, de fapt. Anul trecut, Harry, Ron şi Hermione reuşiseră să lămurească lucrurile şi să îl absolve de orice vină. În cele din urmă, când se topiră din farfurii şi ultimele bucăţele de plăcintă de dovleac, Dumbledore anunţă că era timpul să meargă în dormitoare, iar ei atât aşteptau.

— Felicitări, Hagrid! zise Hermione, de cum se apropiară de masa profesorilor.

— Şi totul, numa' datorită vouă, zise Hagrid, ştergându-se pe şerveţel. Nici nu-mi vine să cred… mare om… Dumbledore… Imediat ce profesorul Kettleburn şi-a anunţat demisia, a venit la coliba mea… Doar ştiţi că asta mi-am dorit întotdeauna…

Copleşit de emoţie, Hagrid îşi ascunse faţa în şerveţel şi profesoara McGonagall îi expedie repede pe cei trei prieteni.

Harry, Ron şi Hermione se grăbiră să urce alături de ceilalţi colegi scările de marmură şi, foarte obosiţi acum, să străbată coridoare lungi şi să urce multe alte trepte, spre intrarea secretă în dormitoarele din Turnul Cercetaşilor. Când ajunseră, portretul doamnei foarte grase, îmbrăcată în roz, îi întrebă:

— Parola?

— Vin, vin acum! se auzi din spate glasul lui Percy. Noua parolă este „Fortuna Major” !

— Oh, nu! se plânse Neville, care avea mereu probleme în a-şi aminti parola.

Trecură prin gaura din tablou, apoi prin camera de zi a Cercetaşilor, după care băieţii şi fetele se duseră fiecare spre dormitoarele lor. Harry urcă scările în spirală, fără să se gândească la nimic, decât că era foarte fericit că se întorsese la Hogwarts. Ajunseră în sfârşit în dormitorul lor circular, cu patru paturi, şi Harry se simţi într-adevăr acasă.

Primul de care dădură cu ochii Ron, Harry şi Hermione, a doua zi când coborâră la micul dejun în Marea Sală, fu Draco Reacredinţă, care părea că le spunea mai multor Viperini o poveste foarte distractivă. Când trecură pe lângă ei, Draco se prefăcu apucat de o criză de convulsii, spre marele haz al celorlalţi.

— Ignoră-i, zise Hermione, care se afla în spatele lui Harry. Nu merită…

— Hei, Potter, strigă Pansy Parkinson, o fată de la Viperini, cu faţa ca de mops. Potter, vin Dementorii! Buhuhuuu !

Harry se lăsă să cadă într-un scaun de la masa Cercetaşilor, alături de George Weasley.

— Orarul celor din anul III, zise George, întinzându-le nişte liste. Harry, ce-i cu tine?

— Reacredinţă, îl informă Ron, aşezându-se în partea cealaltă a lui George şi aruncând priviri crunte spre masa Viperinilor.

George se uită şi el într-acolo, la timp să-l vadă pe Draco prefăcându-se că leşină.

— Ce bufon, făcu George, plictisit. N-o mai făcea atât pe viteazul aseară, când a venit Dementorul şi în partea noastră de tren. A venit fuga în compartimentul nostru, nu-i aşa, Fred?

— Aproape că făcuse pe el, întări şi Fred, privind dispreţuitor spre Draco.

— Nici eu nu eram în apele mele, admise George. Îngrozitori, Dementorii ăştia…

— Parcă simţeai că-ţi pătrunde frigul în oase, nu-i aşa?

— Da, dar voi n-aţi leşinat, zise Harry, şoptit.

— Nu te mai gândi la asta, îl îmbărbăta George. Tata a trebuit să se ducă o dată la Azkaban — îţi aminteşti, Fred? — şi ne-a zis că a fost cel mai înfiorător loc, pe unde a mers vreodată. A venit acasă slăbit şi tremurând din toate încheieturile… Dementorii sug, pur şi simplu, fericirea din jurul lor. Mulţi prizonieri înnebunesc din cauza asta.

— Ei lasă, că mai vedem noi dacă o să mai râdă atât, după primul meci de Vâjthaţ, zise Fred. Cercetaşii contra Viperinilor, primul meci al campionatului, n-aţi uitat, nu?

Singura dată când s-au înfruntat direct, într-un meci de Vâjthaţ, Draco a ieşit şifonat rău. Simţindu-se cât de cât mai vesel, Harry îşi luă în farfurie cârnăciori şi roşii înăbuşite.