J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Dar nu era nimic de ghicit în figura Spectrului din cana lui Harry! se încinse Ron.

— Parcă tu n-ai văzut acelaşi lucru, nu se lăsă Hermione. Parcă i-ai zis că vezi o oaie, nu?

— Avea dreptate doamna profesoară Trelawney, când zicea că nu ai aură! Sau mai degrabă nu vrei să recunoşti că nu eşti la fel de tare la toate materiile!

O atinsese unde o durea mai tare. Hermione închise cu putere cartea de „Aritmanţie”, făcând bucăţele de carne şi de morcovi să zboare cât colo.

— Dacă să fii bun la „Previziuni despre viitor” înseamnă să vezi Spectrul în frunzele de ceai, atunci cred că n-o să mai studiez materia asta multă vreme! Ora de „Previziuni despre viitor” a fost o porcărie, în comparaţie cu ora de „Aritmanţie”!

Îşi luă geanta şi se îndepărtă. Ron se strâmbă în urma ei.

— Ce tot vorbeşte? îl întrebă el pe Harry. Nici măcar n-a avut încă ora de „Aritmanţie”!

După prânz, Harry se bucură că iese din castel. Ploaia din ziua trecută curăţise atmosfera şi cerul era limpede, deşi cam întunecat, iar iarba era proaspătă şi umedă. Se duceau la ora de „Grija pentru creaturile magice”.

Ron şi Hermione nu-şi vorbeau. Hermione mergea în tăcere pe lângă ei. Coborau dealul spre coliba lui Hagrid, care se afla la marginea Pădurii Interzise. Când văzu în faţa lor trei siluete bine cunoscute, Harry îşi dădu seama că probabil aveau ore comune cu Viperinii. Draco le spunea ceva, gesticulând agitat, în timp ce Crabbe şi Goyle se prăpădeau de râs. Harry putea să pună pariu că ştia ce le povestea Draco.

Hagrid îşi aştepta elevii în uşa colibei sale. Era îmbrăcat cu jacheta lui din blană de cârtiţă, cu Colţ lângă el, şi de-abia aştepta să înceapă ora.

— Hai, mai repede, îi îndemna el. Am pregătit ceva extraordinar pentru voi! Precis că o să vă placă lecţia! Gata? Sunteţi toţi? Atunci, urmaţi-mă!

Pentru o clipă, Harry se temu că Hagrid îi conducea spre Pădurea Interzisă. Harry avusese o mulţime de experienţe neplăcute acolo, cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Dar Hagrid schimbă direcţia şi cinci minute mai târziu se aflau lângă un fel de ţarc, în care nu era nimic.

— Toată lumea să se înşire de-a lungul gardului! strigă el. Aşa… Să vedeţi cu toţii. Acum, vă rog să vă deschideţi cărţile…

— Cum? întrebă Draco, cu o voce acră şi nesuferită.

— Poftim? întrebă Hagrid.

— Cum să ne deschidem cărţile? întrebă iar Draco, scoţându-şi „Cartea , monstruoasă despre monştri” , care era strâns legată cu o sfoară.

Şi ceilalţi îşi scoaseră cărţile. Unii le legaseră cu cureaua, aşa cum făcuse şi Harry, alţii le înghesuiseră în saci sau le prinseseră foile cu capse.

— Nu a reuşit nimeni să-şi deschidă cartea? întrebă Hagrid, încurcat.

— Păi, trebuie s-o mângâiaţi, zise Hagrid, ca şi cum ar fi fost clar ca bună ziua!

Luă cartea Hermionei, smulse banda de Magicscotch cu care fusese legată. Cartea încercă să îl muşte, dar Hagrid îşi trecu degetul de-a lungul cotorului cărţii, care tremură puţin, apoi se deschise şi rămase liniştită în mâna lui.

— Măi, da' ce proşti am fost, rânji Draco ironic. Cum de nu ne-a dat prin cap să le mângâiem ?

— Am crezut că… o să vă distreze, zise Hagrid, nesigur, cu ochii la Hermione.

— Da, ce să spun, făcu Draco, ne-am prăpădit de râs! Ce poate fi mai inteligent, decât să ni se dea cărţi care muşcă sau ne smulg braţul din loc?

— Gura, Draco! îl repezi Harry.

Hagrid îşi lăsase privirile în jos, iar Harry dorea ca prima lecţie a lui Hagrid să fie un succes.

— Da…, bine, zise Hagrid, care părea să-şi fi pierdut şirul gândurilor. Atunci, da… acum aveţi cărţi… şi avem nevoie de… creaturile magice… Mă duc să le aduc, aşteptaţi puţin…

Hagrid se îndreptă spre Pădurea Interzisă şi dispăru pentru câteva minute.

— Doamne, locul ăsta se duce de râpă, se strâmbă Draco. Prostănacul ăsta să ne predea nouă! Tata o să aibă un acces de furie când o să-i spun!

— Gura, Draco! îl repezi iar Harry.

— Ai grijă, Potter, e un Dementor în spatele tău!

— Aaahhhhh ! strigă Lavander Brown, arătând în partea opusă a ţarcului.

Spre ei se îndreptau în fugă vreo douăsprezece dintre cele mai bizare creaturi, pe care le văzuse Harry în viaţa lui. Corpul, picioarele dinapoi şi coada erau ca de cal, dar picioarele din faţă erau ca nişte aripi de vultur, iar capetele, tot de vultur. Nişte vulturi giganţi, cu ciocuri de culoarea oţelului şi ochi enormi, portocalii. Ghearele de la picioarele din faţă aveau peste treizeci de centimetri lungime şi arătau înspăimântător. Aceste creaturi aveau la gât zgărzi de piele, continuate cu lese, care se aflau în mâinile uriaşe a lui Hagrid. Animalele îl trăgeau cu putere pe Hagrid, făcându-l să alerge după ele, oricât de uriaş ar fi fost el.

— Hei, stop! strigă el, trăgând de lese şi aducând creaturile în apropiere de locul unde se aflau elevii lui.

Toată lumea se dădu câţiva paşi înapoi când Hagrid se apropie cu ciudăţeniile acelea.

— Hipogrifi! strigă Hagrid, fericit şi făcându-le cu mâna. Frumoşi, nu?

Harry începea să-i dea oarecum dreptate lui Hagrid. O dată ce treceai de şocul iniţial, de a vedea nişte creaturi, jumătate cal, jumătate pasăre, începeai să vezi ce penaj frumos şi ce păr lucios aveau şi cât de lin se făcea trecerea de la păr la pene. Fiecare avea o altă culoare: gri-metalic, bronz, rozaliu, maroniu-strălucitor şi negrii ca cerneala.

— Acum, zise Hagrid, vă rog să vă apropiaţi puţin.

Nimeni nu se arătă doritor să facă acest lucru. Numai Harry, Ron şi Hermione se apropiară cu multă grijă de gard.

— Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre Hipogrifi, le zise Hagrid, este că sunt foarte mândri. Se supără foarte uşor. Aveţi grijă ca nu cumva să jigniţi vreun Hipogrif, fiindcă s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl veţi mai face.

Draco, Crabbe şi Goyle nu ascultau ce spune Hagrid. Şuşoteau între ei şi Harry era aproape sigur că puneau la cale ceva, ca să saboteze lecţia lui Hagrid.

— Trebuie să aştepţi întotdeauna ca Hipogriful să facă prima mişcare, continuă Hagrid. Aşa e politicos, nu-i aşa? Te duci la el, faci o plecăciune în faţa lui şi aştepţi. Dacă face şi el o plecăciune spre tine, înseamnă că ai voie să-l atingi. Dacă nu se înclină în faţa ta, atunci îndepărtează-te repede, fiindcă ghearele lui sunt foarte ascuţite! Aşa… Cine vrea să încerce primul?

Aproape toţi făcură un pas înapoi, drept răspuns. Chiar şi Harry, Ron şi Hermione nu se prea încumetau. Hipogrifii dădeau sălbatic din cap. Nu părea să le placă să stea priponiţi acolo.

— Nimeni? întrebă Hagrid, cu o privire rugătoare.

— O să încerc eu, zise Harry.

Se auziră strigăte speriate în spatele lui şi Lavander şi Parvati îi şoptiră:

— Ai grijă, Harry, frunzele de ceai…

Harry nu le băgă în seamă şi sări gardul în ţarcul cu Hipogrifi.

— Bravo, Harry! îl lăudă Hagrid. Să vedem cum te descurci cu Buckbeak.

Se duse spre unul dintre Hipogrifi, îl luă mai la o parte şi îi scoase zgarda. Cei de dincolo de gard îşi ţineau răsuflarea. Ochii lui Draco se îngustaseră cu răutate.

— Uşurel, Harry, îl sfătui Hagrid. Priveşte-l adânc în ochi şi încearcă să nu clipeşti. Hipogrifii devin neîncrezători, dacă începi să clipeşti prea mult…