J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Auzi, Harry, zise Seamus Finnigan, aplecându-se să împrumute balanţa de la Harry, ai citit „Profetul zilei” de azi? Se pare că Sirius Black a fost localizat.

— Unde? întrebară Ron şi Harry, într-un glas. Draco veni mai aproape, să audă mai bine.

— Nu departe de aici, zise Seamus, care era emoţionat de ultimele veşti. A fost o Încuiată cea care l-a zărit. Desigur că ea n-a înţeles mare lucru. Încuiaţii ăştia cred că Black e un delincvent oarecare, nu? Aşa că a folosit telefonul obişnuit. Când a ajuns acolo Ministrul Magiei, Black plecase de mult.

— Nu departe de aici…, repetă Ron, uitându-se cu înţeles la Harry.

Se întoarse şi îl văzu pe Draco ascultând atent.

— Ce-i, Reacredinţă, vrei cumva să-ţi mai decojesc ceva? Ochii lui Draco sclipiră cu răutate şi se aţintiră asupra lui Harry. Se aplecă apoi peste masă şi-i zise ironic:

— Ce-i, Potter, intenţionezi cumva să-l prinzi tu singur pe Sirius Black?

— Da, ai ghicit! îi zise Harry zeflemitor.

Gura lui Draco se curbă într-un zâmbet maliţios.

— Ei, dacă eram eu în locul tău, continuă el cu răutate, făceam ceva până acum. Nu stăteam cu mâinile încrucişate, ca un băiat cuminte… M-aş fi dus să-l caut!

— Ce tot bâigui acolo, Draco? îl ironiza Ron.

— Ce, chiar nu ştii, Potter? întrebă Draco şi ochii i se îngustară iar, plini de răutate.

— Ce să ştiu?

Draco râse pe înfundate.

— Da, poate că nu vrei să-ţi rişti capul, zise el. Vrei să îl păstrezi pentru Dementori, nu-i aşa? Dar eu, în locul tău, aş fi căutat să mă răzbun!

— Despre ce tot boscorodeşti tu acolo? întrebă Harry, dar în acel moment, Plesneală îi anunţă:

— Cred că aţi terminat de pus ingredientele. Poţiunea trebuie să stea puţin acoperită, înainte de a fi consumată. Daţi-vă puţin la o parte, cât stă ea aşa, apoi o s-o încercăm pe broasca lui Poponeaţă…

Crabbe şi Goyle râseră în gura mare, în timp ce Neville amesteca înnebunit poţiunea lui. Hermione îi şoptea ce să facă, pe furiş, pentru ca să nu se prindă Plesneală. Ron şi Harry strânseră restul de ingrediente şi plecară să se spele pe mâini şi să-şi spele polonicele la chiuveta dintr-un colţ al camerei.

— Ce-o fi vrut să spună Draco? îl întrebă Harry pe Ron, în timp ce îşi băga mâinile sub jetul de apă rece ca gheaţa. De ce să vreau să mă răzbun pe Black? Doar nu mi-a făcut nimic… încă…

— Inventează şi el, nu-l ştii? zise Ron cu dispreţ. Vrea să te facă să te simţi prost…

Cum se apropia sfârşitul lecţiei, Plesneală se îndreptă spre ceaunul lui Neville, care era mai mult mort decât viu de frică.

— Veniţi cu toţii în jurul ceaunului, zise Plesneală, cu ochii sclipitori. Să vedem ce i se întâmplă broaştei lui Poponeaţă. Dacă a preparat cum trebuie poţiunea, broasca o să se micşoreze, până o să ajungă de mărimea unui mormoloc. Dacă nu, aşa cum bănuiesc eu, broasca o să se otrăvească.

Cercetaşii priveau îngroziţi, în timp ce Viperinii abia aşteptau. Plesneală îl luă pe Trevor, broscoiul lui Neville şi băgă o linguriţă în poţiunea lui Neville, care acum avea culoarea verde. Îi dădu lui Trevor câteva picături.

Urmă un moment de tăcere deplină, timp în care Trevor înghiţi poţiunea. Se auzi un mic POC! şi în palma lui Plesneală se zvârcolea acum mormolocul Trevor!

Cercetaşii izbucniră în aplauze. Plesneală privea acru, după care scoase o sticluţă din buzunar şi picură câţiva stropi peste mormoloc. Trevor îşi recăpătă pe dată dimensiunile.

— Cinci puncte de la Cercetaşi! zise Plesneală şi făcu să le dispară orice zâmbet de pe feţele Cercetaşilor. V-am zis doar să nu îl ajutaţi, domnişoară Granger! Sunteţi liberi!

Harry, Ron şi Hermione urcară treptele din holul de la intrare. Harry încă se mai gândea la ce spusese Draco, în timp ce Ron îl afurisea de zor pe Plesneală.

— Ne-a luat cinci puncte, fiindcă poţiunea a fost bine făcută! De ce nu ai zis nimic, Hermione? Trebuia să-l fi minţit, să zici că Neville a făcut poţiunea singur!

Nu se auzi nici un răspuns. Ron făcu ochii roată.

— Unde e Hermione? întrebă el.

Harry se uită şi el în jur. Erau în capul scărilor şi îşi vedeau de sus colegii care se îndreptau spre masă.

— Era imediat în spatele nostru, zise Ron, încruntându-se. Draco trecu pe lângă ei, încadrat de Crabbe şi Goyle. Se strâmbă la Harry şi merse mai departe.

— Uite-o! exclamă Harry.

Hermione gâfâia uşor, urcând grăbită scările. Cu o mână îşi ţinea geanta, iar cu cealaltă încerca să ascundă ceva în faldurile robei sale.

— Cum ai făcut asta? se miră Ron.

— Ce anume? întrebă Hermione, alăturându-li-se.

— Acum un minut erai în spatele nostru şi în clipa următoare erai iar la picioarele scării.

— Cum? făcu Hermione încurcată. Ei bine, a trebuit să mă întorc… am uitat ceva… Oh, nu!

Geanta cu cărţi a lui Hermione crăpă de-a lungul şi Harry putu să vadă cel puţin douăsprezece cărţi, mari şi grele, înghesuite acolo.

— De ce le cari pe toate cu tine? o întrebă Ron.

— Doar ştii câte materii mi-am ales, zise ea, cu răsuflarea tăiată. Vrei să le ţii puţin?

— Dar — Ron întorcea pe toate părţile cărţile pe care i le dăduse Hermione să le ţină — n-ai avut nici una dintre materiile astea azi! Doar „Apărare contra Magiei Negre” mai avem în după-amiaza asta!

— Da, aşa e, zise Hermione şi îşi puse la loc cărţile. Sper că avem ceva bun de mâncare. Mor de foame!

Şi Hermione se repezi spre Marea Sală.

— N-ai şi tu impresia că Hermione ne ascunde ceva? îl întrebă Ron pe Harry.

Profesorul Lupin nu era în clasă când ajunseră la ora de „Apărare contra Magiei Negre”. Se aşezară, îşi scoaseră cărţile, penele şi pergamentele şi începură să trăncănească între ei, când uşa se deschise şi apăru profesorul Lupin. Le aruncă un zâmbet vag şi îşi puse pe catedră geanta uzată de vreme. Arăta la fel de jerpelit ca de obicei, dar mai sănătos ca atunci când îl văzuseră în tren, de parcă s-ar fi bucurat de câteva mese copioase.

— Bună ziua, le zise el. Vă rog să vă puneţi cărţile în genţi, astăzi vom avea o lecţie practică. Nu aveţi nevoie decât de baghetele magice.

Schimbară priviri curioase între ei, în timp ce îşi puneau cărţile la loc. Nu mai avuseseră niciodată vreo lecţie practică la „Apărare contra Magiei Negre”, dacă nu puneau la socoteală lecţia de anul trecut, când Gilderoy, fostul lor profesor, adusese în clasă o colivie cu zâne şi le dăduse drumul, invitându-i apoi să încerce să le bage la loc în colivie.

— Acum, zise profesorul Lupin, după ce văzu că au terminat, urmaţi-mă, vă rog!

Uimiţi, dar curioşi, se sculară şi îl urmară pe profesorul Lupin afară din clasă. El îi conduse pe coridoarele lungi şi pustii. La o cotitură, elevii îl văzură pe Peeves, strigoiul, care plutea prin aer, cu capul în jos, şi se chinuia să astupe cu gumă de mestecat broasca unei uşi.

Peeves nu le dădu nici o atenţie, dar când îl văzu pe profesorul Lupin începu să cânte unul dintre cântecele lui răutăcioase:

— Lunaticul Lupin, tra-la-la, lunaticul Lupin, a-ha-ha-ha! Deşi era de obicei grosolan şi greu de stăpânit, faţă de profesori avea totuşi un oarecare respect. Se uitară toţi repede spre profesorul Lupin, să vadă dacă înghiţea obrăznicia aceea. Spre surprinderea lor, acesta continua să zâmbească.