J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ai văzut guma aia de mestecat care face explozie, Harry? îl întrebă Ron şi îl trase spre standul respectiv. Şi jeleurile în formă de melci? Dar bomboanele acide? Îmi amintesc că Fred şi George mi-au dat una care mi-a făcut o gaură în mijlocul limbii. Ce i-a mai altoit mama cu mătura!

Ron se uită la bomboanele acide, zâmbind.

— Ce ziceţi, l-aş putea păcăli pe Fred dacă i-aş zice că bomboanele astea cu gust şi formă de gândaci de bucătărie sunt arahide în coajă, de fapt?

După ce Ron şi Hermione au plătit pentru dulciurile cumpărate, toţi trei ieşiră în viscolul de afară.

Hogsmeade arăta ca o felicitare de Crăciun. Căsuţele şi magazinele erau ascunse sub un strat de zăpadă strălucitoare. Pe uşi erau agăţate coroniţe făcute din rămurele de brad şi împodobite festiv, iar în copaci ardeau lumânări vrăjite.

Harry tremura. Nici el, nici Ron şi nici Hermione nu aveau pelerinele pe ei. Continuară să meargă de-a lungul străzii cu capetele plecate, ca să facă faţă rafalelor de vânt. Ron şi Hermione strigau la tot pasul prin fularele de la gura:

— Poşta…

— „Zonko” e acolo…

— Am putea să mergem să vizităm şi „Urlet în noapte”…

— Ştiţi ce? făcu Ron, căruia îi clănţăneau dinţii de frig. Mai bine mergem la „Trei mături”, să bem nişte Berezero!

Harry nici că dorea altceva. Vântul sufla cu putere şi nici nu îşi mai simţea mâinile de frig. Traversară şi în câteva clipe intrau deja în micul han.

Era foarte aglomerat, mult zgomot, căldură şi fum. O vrăjitoare scundă, foarte drăguţă, îi servea la bar pe cei trei vrăjitori scandalagii, care ceruseră ceva.

— Este Madam Rosmerta. Mă duc să aduc băuturile, zise Ron, înroşindu-se puţin la faţă.

Harry şi Hermione îşi făcură loc spre fundul sălii, unde se afla o masă liberă, între fereastră şi bradul de Crăciun, care se afla chiar lângă cămin. După cinci minute, veni şi Ron cu băutura caldă, în trei căni pline cu spumă.

— La mulţi ani! zise el, ridicând cana.

Harry bău cu poftă. Era cea mai bună băutură pe care o băuse vreodată şi care îi încălzi până şi ultima părticică a corpului.

O adiere îi flutură părul. Se deschisese uşa de la „Trei mături”. Harry privi peste rama ochelarilor şi mai-mai să se înece. În bar intraseră profesoara McGonagall şi profesorul Flitwick, răspândind zăpadă împrejur. La scurt timp, fură urmaţi de Hagrid, care era cufundat într-o discuţie aprinsă cu un om impozant, cu joben verde-smarald şi pelerină prinsă pe umăr. Nimeni altul, decât Cornelius Fudge, Ministrul Magiei!

Într-o clipă, Ron şi Hermione se repeziră spre Harry, împingându-l sub masă şi vărsându-i Bereazero pe el. Ud tot şi cu ochii ţintă la profesori, Harry îi văzu îndreptându-se spre bar, împreună cu Fudge. Se opriră puţin, după care paşii li se îndreptară chiar spre locul unde se aflau ei.

Undeva, deasupra lui, Hermione şopti:

— Mobiliarbus !

Bradul de Crăciun se săltă puţin de la locul lui, se deplasă şi ateriză chiar în faţa mesei lor, ascunzându-i de privirile profesorilor. Printre ramurile dese, Harry văzu patru scaune de la masa din dreapta lor deplasându-se puţin în spate şi lăsând să se aşeze pe ele cei trei profesori şi Ministrul Magiei.

Imediat, de masa lor se apropiară două picioare, încălţate în pantofi cu tocuri înalte, şi Harry auzi o voce de femeie:

— Apa minerală, vă rog?

— A mea! răspunse vocea profesoarei McGonagall.

— O halbă de bere…

— Aici, Rosmerta, zise Hagrid.

— Siropul de vişine şi sifonul cu cuburi de gheaţă şi umbreluţă de…

— Mmm! se auzi profesorul Flitwick plescăind de plăcere.

— Atunci, romul de curmale este al dumneavoastră, domnule Ministru…

— Da, mulţumesc, Rosmerta, zise vocea lui Fudge. Ce mai faci, mă bucur că te văd iar… Nu vrei să bei şi tu ceva cu noi?

— Mulţumesc, domnule Ministru…

Harry observă tocurile înalte îndepărtându-se spre bar şi revenind repede la masa cu pricina. Inima îi bătea să îi spargă pieptul. Cum de nu se gândise că acela era şi pentru profesori ultimul sfârşit de săptămână din trimestru? Oare cât aveau de gând să stea acolo? Îi trebuia ceva timp să ajungă iar la „Lorzii mierii”, dacă dorea să ajungă în noaptea aceea la Hogwarts… Simţi piciorul Hermionei bâţâindu-se nervos.

— Ce vă aduce aici, domnule Ministru? întrebă Madam Rosmerta.

Harry văzu corpul masiv al lui Fudge întorcându-se, ca şi cum ar fi verificat dacă nu trăgea cineva cu urechea. Apoi, zise în şoaptă:

— Sirius Black, cine altul? Cred că ai auzit ce s-a întâmplat la şcoală, de Halloween…

— Da, am auzit ceva, admise Madam Rosmerta.

— Ai spus la toată lumea, Hagrid? întrebă profesoara McGonagall exasperată.

— Credeţi că Sirius Black se mai află prin împrejurimi, domnule Ministru? întrebă Madam Rosmerta îngrijorată.

— Sunt sigur! zise Fudge scurt.

— Ştiţi că Dementorii mi-au răscolit barul de două ori? întrebă Madam Rosmerta, cam înţepată. Mi-au speriat de moarte clienţii… Asta e rău pentru mine, domnule Ministru!

— Rosmerta dragă, doar ştii că nici eu nu-i am la suflet, zise Fudge, neliniştit, dar asta e… Paza bună trece primejdia rea. M-am întâlnit cu câţiva dintre ei. Turbează de furie că Dumbledore nu-i lasă dincolo de porţile castelului.

— Şi bine face, accentuă profesoara McGonagall. Cum să predăm cu ororile alea alături?

— Da, ai mare dreptate, zise şi Flitwick, bălăbănindu-şi un picior.

— Oricum, continuă Fudge, ei se află aici pentru a vă proteja de ceva şi mai rău. Doar ştiţi de ce e în stare Sirius Black…

— Eu încă mă îndoiesc de un lucru, zise Madam Rosmerta. Tot nu-mi vine să cred că a trecut de partea forţelor întunericului tocmai Sirius Black… Îmi amintesc de el atât de bine, de când era student la Hogwarts. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci ce o să ajungă, i-aş fi zis că a băut prea multă bere.

— Şi încă nu ştii totul, Rosmerta, zise Fudge. Cele mai rele fapte nu sunt cunoscute decât de câţiva.

— Cele mai rele? murmură Madam Rosmerta, moartă de curiozitate. Adică mai rău decât să omori oamenii aceia nefericiţi, în plină zi?

— Da, Madam Rosmerta, răspunse Fudge.

— Nu pot să cred! Ce poate fi mai rău de atât?

— Spui că-ţi aminteşti de el de la Hogwarts, Rosmerta, murmură profesoara McGonagall. Ştii cine era prietenul lui cel mai bun?

— Sigur! răspunse ea, zâmbind. Doar erau nedespărţiţi, nu? De câte ori au venit aici! Întotdeauna mă făceau să râd până nu mai puteam. Perechea nedespărţită: Sirius Black şi James Potter!

Harry scăpă din mână cana goală. Ron îi făcu semn cu piciorul.

— Exact! zise profesoara McGonagall. Black şi Potter. Şefii micului lor grup. Amândoi inteligenţi — deosebit de inteligenţi, vreau să spun — dar nu cred să mai fi întâlnit alţi doi care să facă atâtea năzbâtii…

— Ştiu şi eu? zise Hagrid. Poate doar Fred şi George Weasley…

— Ai fi putut să zici că sunt fraţi, zise şi profesorul Flitwick. Nedespărţiţi, într-adevăr!

— Cum să nu fie? spuse Fudge. Potter credea în el orbeşte. Si nimic nu s-a schimbat nici când au părăsit şcoala. Black a fost martor la cununia lui James cu Lily. Apoi, l-au ales pe Black naşul lui Harry. Băiatul nu ştie nimic, desigur. Vă daţi seama ce suferinţă ar fi pentru el…

— Pentru că Black s-a dovedit a fi în cârdăşie cu Ştim-Noi-Cine? întrebă Madam Rosmerta.