J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Mai rău, draga mea, zise Fudge, coborând şi mai mult vocea. Nu mulţi cunosc faptul că James şi Lily Potter aflaseră deja că Ştim-Noi-Cine era pe urmele lor. Dumbledore, care întotdeauna a făcut tot posibilul să-i contracareze faptele lui Ştim-Noi-Cine, avea o serie de spioni destoinici. Unul dintre ei i-a spus despre James şi Lily, iar Dumbledore i-a pus imediat în gardă. I-a sfătuit chiar să se ascundă. Dar se ştie prea bine că Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit nu era cineva de care să te poţi ascunde aşa de uşor. Dumbledore le-a mai spus că singura lor şansă era Vraja Fidelius.

— Adică? întrebă Madam Rosmerta curioasă-foc. Profesorul Flitwick îşi drese glasul.

— Este o vrajă extrem de complexă, începu el, şi implică ascunderea unui secret în adâncul unei fiinţe vii, de mare încredere, a unui aşa-numit Păstrător de Secrete. În felul acesta, un astfel de secret este imposibil de aflat, dacă nu este divulgat chiar de Păstrătorul de Secrete. Fără contribuţia acestuia, Ştim-Noi-Cine ar fi putut să-i caute mult şi bine pe James şi pe Lily, în sătucul unde trăiau de ani de zile, şi nu i-ar fi găsit niciodată, chiar dacă şi-ar fi lipit nasul de fereastra sufrageriei lor.

— Black era Păstrătorul de Secrete al familiei Potter? şopti Madam Rosmerta.

— Normal, zise profesoara McGonagall. James i-a zis lui Dumbledore că Black ar prefera să moară decât să-i trădeze, că Black avea de gând să-şi găsească şi el o ascunzătoare… Cu toate astea, Dumbledore tot îşi făcea griji. Îmi amintesc că s-a oferit să fie chiar el Păstrătorul lor de Secrete…

— Fiindcă îl bănuia pe Black? întrebă Madam Rosmerta.

— Ştia cu certitudine că cineva din preajma familiei Potter îl ţinea la curent pe Ştim-Noi-Cine cu tot ce se întâmpla acolo, zise profesoara McGonagall, încruntându-se. Ba chiar ne-a bănuit şi pe noi că am trecut de partea întunericului şi îi transmiteam o mulţime de informaţii lui Ştim-Noi-Cine.

— Dar James Potter a insistat ca Black să fie Păstrătorul lui de Secrete?

— Da, aşa a făcut, zise Cornelius Fudge, şi la numai o săptămână după Vraja Fidelius…

— Black i-a trădat? întrebă Madam Rosmerta, cu răsuflarea tăiată.

— Da. Black se săturase cu rolul lui de agent dublu şi avea de gând să-şi declare credinţa faţă de Ştim-Noi-Cine. Ba chiar se pare că plănuise momentul morţii familiei Potter. Dar, aşa cum cunoaştem cu toţii, Ştim-Noi-Cine şi-a găsit naşul în micul Harry Potter. Cu puterile pierdute, teribil de slăbit, a dispărut fără urmă… Şi aşa, l-a lăsat pe Black în cea mai proastă poziţie. Stăpânul lui a dispărut, tocmai când el îşi arătase adevărata faţă de trădător. Nu avea altă şansă, decât să încerce să fugă…

— Nemernicul, trădătorul, îl afurisi Hagrid în gura mare, încât jumătate din bar întoarse privirile spre el.

— Şşşt! îl readuse la tăcere profesoara McGonagall.

— Am dat nas în nas cu el, zise Hagrid, probabil că ultima oară înainte de a-i omorî pe bieţii oameni. Eu l-am salvat pe Harry din casa distrusă, după moartea lui James şi a lui Lily. L-am scos dintre ruine pe bietul micuţ, cu cicatricea aceea îngrozitoare pe frunte… În plus, îi muriseră şi ambii părinţi… Atunci a apărut Sirius Black, pe motocicleta aia a lui. Nu ştiam ce căuta acolo. N-am ştiut niciodată că era Păstrătorul de Secrete al familiei Potter. De-abia auzise despre ce făcuse Ştim-Noi-Cine, că se şi înfiinţase să vadă ce mai era de făcut. Iar eu, ştiţi ce-am făcut? Ei bine, l-am consolat pe trădătorul acela ticălos! urlă iar Hagrid.

— Hagrid, te rog, interveni profesoara McGonagall, nu mai ţipa aşa!

— De unde era să ştiu? Am crezut că era supărat de moartea prietenilor lui… Si când colo, era trist de ce i se întâmplase stăpânului său, lui Stim-Noi-Cine! Apoi mi-a zis: „Hagrid, dă-mi-l mie pe Harry, eu trebuie să am grijă de el, doar sunt naşul lui…” Ha! Auzi! Dar eu aveam ordine clare de la Dumbledore şi nu i l-am dat pe Harry, i-am zis că trebuie să meargă la mătuşa şi la unchiul lui. Black a încercat să mai zică ceva, dar în cele din urmă a renunţat. Mi-a dat chiar motocicleta lui, să-l duc pe Harry acolo. „Eu n-o să mai am nevoie de ea” mi-a zis… Trebuia să-mi închipui că e ceva necurat, doar ştiam cât de mult ţinea la motocicleta lui. Atunci, de ce să mi-o dea mie? De ce să nu mai aibă nevoie de ea? Fiindcă era foarte uşor de depistat cu ea, de-aia! Dumbledore ştia că el fusese Păstrătorul de Secrete al lui James şi al lui Lily, iar Black era pe deplin conştient că după noaptea aceea nu mai avea altă şansă, decât să fugă! Era o chestiune de ore până ce Ministerul Magiei i-ar fi luat urma. Dar dacă i l-aş fi dat pe Harry, ei? Pariez că i-ar fi dat drumul în mare, când s-ar fi aflat deasupra ei! Fiul prietenului său cel mai bun! Dar când un vrăjitor o ia pe căi întunecate, nimeni şi nimic nu mai contează pentru el…

Urmă o lungă tăcere, după cele spuse de Hagrid. Apoi, Madam Rosmerta zise cu satisfacţie:

— Dar n-a reuşit să scape! Ministerul Magiei l-a prins chiar a doua zi!

— Din păcate, nu noi l-am găsit, zise Cornelius Fudge, ci Peter Pettigrew, alt prieten de-al lui James. Înnebunit de durere, fără îndoială, şi ştiind că Black fusese Păstrătorul de Secrete al lui Potter, Pettigrew a pornit el singur în urmărirea lui Black.

— Peter Pettigrew? Grăsanul ăla bondoc, care se ţinea toată ziua scai de ei, la Hogwarts? întrebă Madam Rosmerta.

— Îi venera, pur şi simplu, pe Potter şi pe Black, zise profesoara McGonagall. N-a făcut niciodată parte din grupul lor, în care toţi erau deosebiţi, cu talente ieşite din comun şi foarte inteligenţi. Adesea m-am purtat foarte sever cu bietul băiat… Vă daţi seama cât regret acum, zise ea şi nasul i se înfundă, ca şi cum ar fi căpătat brusc guturai.

— Ei lasă, Minerva, sări Fudge să o consoleze. De unde era să ştii că o să moară ca un erou? Martori oculari — Încuiaţi, desigur, cât ne-am mai chinuit să le ştergem memoria — au declarat cu câtă vitejie l-a încolţit Pettigrew pe Black. Şi că l-au auzit spunând cu tristeţe: „James! Lily! Sirius, cum ai putut?” După care şi-a scos bagheta magică. Dar Black era mai iute, desigur… L-a făcut praf şi pulbere!

Profesoara McGonagall îşi suflă nasul şi continuă:

— Ce băiat nesocotit! Cum de şi-a imaginat? Doar ştia că nici la duel nu se pricepea prea bine… Trebuia să lase totul în grija Ministerului Magiei…

— Vă spun eu că, dacă ajungeam înaintea lui Pettigrew, mugi Hagrid, nu m-aş mai fi încurcat cu nici o baghetă! I-aş fi smuls braţele şi picioarele, unul câte unul!

— Vorbeşti şi tu, Hagrid, ca să te afli în treabă! îl mustră Fudge. Numai Marii Maeştri din Escadrila Legii i-ar mai fi putut face faţă lui Black. Pe vremea aia, eram Ministru-adjunct la departamentul „Catastrofe Magice” şi am ajuns primul la locul faptei, după ce Black i-a omorât pe bieţii oameni. Si… Si n-o să uit niciodată ce-am văzut. Si astăzi mai visez uneori scena. Se căscase un crater în mijlocul şoselei, până la ţevile de canalizare. Peste tot erau împrăştiate cadavre, iar Încuiaţii ţipau înnebuniţi. Şi Black stătea acolo râzând, în faţa a ce mai rămăsese din bietul Pettigrew: o grămăjoară de haine însângerate şi un… un fragment din… Vocea lui Fudge se curmă brusc, după ce se auziră cinci nasuri suflate în batistă.

— Şi asta a fost tot, Rosmerta, zise Fudge, întunecat. Black a fost ridicat de douăzeci de Mari Maeştri din Escadrila Legii şi dus la Azkaban, iar Pettigrew a primit Ordinul Merlin, Clasa I, ca un fel de consolare — dacă se poate spune aşa ceva — pentru biata lui mamă.