J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Hermione are dreptate, Hagrid, îi spuse el. Nu trebuie să te dai bătut. Ai nevoie de o apărare solidă. Noi suntem martori, dacă ai nevoie de noi.

— Sunt sigură, zise Hermione, că am citit undeva despre un caz asemănător, iar Hipogriful a scăpat nepedepsit. O să caut cazul ăsta, Hagrid, şi o să ţi-l aduc!

Hagrid începu să plângă şi mai tare. Harry şi Hermione se uitară spre Ron, implorându-i ajutorul.

— Ei… Ce ziceţi, să fac un ceai? întrebă Ron. Harry se uită mirat la el.

— Aşa face mama când cineva este trist, zise Ron, ridicând din umeri.

În cele din urmă, cu un ceai aburind în faţă, Hagrid îşi şterse ochii cu o batistă de mărimea unei feţe de masă şi zise:

— Aveţi dreptate, nu-l ajut cu nimic pe Buckbeak dacă mă dau bătut. Trebuie să lupt pentru el!

Colţ ieşi timid de sub masă şi îşi puse capul pe genunchii lui Hagrid.

— Am fost atât de necăjit, zise Hagrid, cu o mână mân-gâindu-l pe Colţ, pe cap, cu cealaltă ştergându-şi faţa, încât nici n-am avut grijă de el… Din cauza lui Buckbeak, pentru că nimănui nu-i plac orele mele…

— Nouă ne plac! sări imediat Hermione.

— Da, mult, zise Ron, încrucişându-şi degetele pe sub masă. Şi ce mai fac Trirâmele, Hagrid?

— Au murit, zise el, posomorât. Le-am dat prea multă salată…

— O, nu! făcu Ron şi îşi muşcă buza.

— Iar Dementorii m-au făcut şi ei să nu mă simt în apele mele, continuă Hagrid. Trebuie să trec mereu pe lângă ei, când mă duc să beau ceva la „Trei mături”. Parcă aş fi iar la Azkaban…

Tăcu, sorbind din ceai. Harry, Ron şi Hermione îşi ţinură răsuflarea. Nu-l auziseră niciodată pe Hagrid vorbind despre scurta lui şedere la Azkaban. După o pauză, Hermione îndrăzni să întrebe:

— Şi e groaznic acolo, Hagrid?

— Nici n-aveţi idee cât e de oribil, zise Hagrid încet. N-am văzut niciodată un loc mai îngrozitor. Am crezut că înnebunesc. Nu-mi treceau prin cap decât lucruri teribil de triste… Când am fost exmatriculat de la Hogwarts… Când a murit tata… Când am fost nevoit să renunţ la Norbert…

Ochii i se umplură de lacrimi. Norbert era puiul de dragon pe care îl câştigase la un joc de cărţi.

— Da… După un timp, nici măcar nu mai ştii cine eşti şi ajungi să te întrebi dacă mai are rost să trăieşti. Mă rugam să mor în somn, să nu mă mai trezesc a doua zi… Când mi-au dat drumul, m-am simţit de parcă m-aş fi născut din nou. Mi-au revenit toate amintirile fericite. Era aşa de bine să trăieşti! Şi, ascultaţi-mă pe mine, Dementorii nu prea erau dispuşi să mă lase să plec.

— Dar erai nevinovat! exclamă Hermione. Hagrid scoase un sunet dispreţuitor.

— Chiar crezi că asta are vreo importanţă pentru ei? Nu le pasă, atâta timp cât sunt înconjuraţi de sute de fiinţe umane, cărora le pot sorbi fericirea. Vinovat, nevinovat, nu contează!

Harry tăcu pentru o clipă, aţintindu-şi ochii în cana cu ceai. Apoi zise:

— M-am gândit să-l fac scăpat pe Buckbeak, să-i dau drumul să zboare… Dar cum să-i explici unui Hipogrif că trebuie să se ascundă? Şi… mi-a fost şi teamă că încalc legea…

Ridică ochii spre ei, şi lacrimi mari începură să i se rostogolească pe obraji.

— Nu vreau să mai ajung la Azkaban!

Vizita la Hagrid, deşi cât se poate de tristă, avu efectul pe care scontaseră Ron şi Hermione. Deşi nu uitase de Black, Harry nu putea să facă fel de fel de planuri de răzbunare, dacă vroia să-l ajute pe Hagrid să îşi pledeze cauza în faţa Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase. Împreună cu Ron şi cu Hermione, merseră a doua zi la bibliotecă şi se întoarseră în camera de zi, pustie acum, cu braţele încărcate de cărţi care i-ar fi putut ajuta să-i pregătească lui Hagrid apărarea, în sprijinul lui Buckbeak. Stăteau în faţa focului şi răsfoiau cărţile, citindu-şi unul altuia pasajele mai interesante, pe care le găseau.

— Aici e ceva… Cazul din 1722… Da, dar Hipogriful a fost condamnat… Uh, şi ce i-au făcut… Dezgustător!

— Asta ar putea fi de ajutor… Un Manticor a atacat pe cineva, în 1296, şi Manticorul a scăpat… O, nu! A scăpat, fiindcă tuturor le-a fost frică să se apropie de el…

În acest timp, în restul castelului se făceau pregătirile pentru Crăciun. Totul era decorat frumos, deşi rămăseseră doar câţiva studenţi la Hogwarts. Pe coridoare, atârnau ghirlande de vâsc, iar din fiecare ramură izvorau lumini misterioase. În Marea Sală, apăruseră cei doisprezece brazi, frumos împodobiţi cu steluţe aurii. Coridoarele erau invadate de arome înnebunitoare, care în Ajunul Crăciunului deveniseră atât de îmbietoare, încât până şi Pungaşul îndrăznise să scoată nasul din buzunarul lui Ron şi să adulmece pofticios.

În dimineaţa de Crăciun, Harry fu trezit din somn de perna aruncată în capul lui de către Ron.

— Scularea! Cadourile!

Harry îşi puse ochelarii, străduindu-se să vadă în semiîntuneric ce se afla la picioarele patului său. Văzu o grămadă de cadouri. Ron se şi apucase să sfâşie ambalajul în care erau învelite cadourile lui.

— Alt pulover de la mama! Hm… Iar maro! Vezi dacă n-ai şi tu unul!

Da, avea şi el. Doamna Weasley îi trimisese un pulover roşu-aprins, cu Leul Cercetaşilor, brodat pe piept. Îi mai trimisese şi prăjituri de casă, un tort şi ciocolată. În timp ce punea toate acestea la o parte, observă un pachet lung şi subţire.

— Ce e acolo? întrebă Ron, ţinând în mână o pereche de şosete, pe care tocmai le despachetase.

— Habar n-am…

Harry se apucă să desfacă pachetul şi i se opri respiraţia de uimire şi încântare. În pachet era o mătură nou-nouţă, strălucitoare şi frumoasă. Ron lăsă şosetele pe pat şi se apropie să o vadă mai bine.

— Nu pot să cred, zise el, răguşit.

Era o mătură marca „Fulger”, identică cu mătura viselor lui, pe care Harry se ducea în fiecare zi să o vadă în vitrina magazinului cu ustensile şi echipamente de Vâjthaţ, de pe Aleea Diagon. Mânerul sclipea de-ţi lua ochii. Harry îi simţi vibraţia când puse mâna pe el şi îi dădu repede drumul. Mătura plutea în aer, nesusţinută de nimeni, la înălţimea optimă, pentru ca el să poată să o încalece. Harry îşi plimbă ochii de la numărul de înregistrare de pe mâner până jos, spre coada măturii, terminată cu două crenguţe perfect netede.

— Cine ţi-a trimis-o? întrebă Ron, pe şoptite.

— Uită-te dacă nu e vreo carte de vizită, zise Harry. Ron răscoli tot ambalajul în care fusese împachetată mătura-minune.

— Nimic! Măi să fie! Cine oare o fi cheltuit atâta pe tine?

— Păi, zise Harry, uluit complet, tot ce pot să-ţi spun sigur este că nu unchiul şi mătuşa mea!

— Pariez că e de la Dumbledore, zise Ron, dând ocol iar şi iar măturii, pentru a nu-i scăpa nici un amănunt. Doar el ţi-a trimis şi pelerina care te face invizibil, tot anonim!

— Da, dar i-a aparţinut tatălui meu, zise Harry. Dumbledore doar mi-o transmitea din partea lui… N-ar putea să cheltuiască atât de mult cu mine. Unde ar ajunge dacă ar face astfel de cadouri studenţilor?

— De aceea nici nu vrea să ştii că e de la el! zise Ron. Ca nu cumva să zică vreun zevzec, ca Reacredinţă, că te favorizează cumva… Ah, Harry! Să vezi ce faţă o să facă Draco! O să se îmbolnăvească, nu alta! Doar e o mătură la cele mai înalte standarde internaţionale!

— Încă nu-mi vine să cred, făcu Harry, mângâind mătura, în timp ce Ron se tăvălea pe pat de râs, numai la gândul figurii tâmpe, pe care o va face Draco la vederea măturii. Cine să fie?