J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— O să riscăm, Sybil, zise profesoara McGonagall, pierzându-şi răbdarea. Stai jos, se răceşte ciorba de curcan!

Profesoara Trelawney ezită, apoi se aşeză pe scaunul gol, cu buzele strânse şi ochii închişi, de parcă s-ar fi aşteptat să cadă un trăsnet. Profesoara McGonagall băgă polonicul în cel mai apropiat castron.

— Vrei şi tu ciorbă, Sybil? întrebă ea.

Profesoara Trelawney nu o luă în seamă. Deschise ochii, se uită iar la cei de la masă şi întrebă:

— Dar unde este profesorul Lupin?

— Mi-e teamă că bietul de el este iar bolnav, răspunse Dumbledore, îndemnându-i pe toţi din priviri să se servească. Păcat că s-a îmbolnăvit tocmai de Crăciun…

— Dar tu probabil că ştiai deja lucrul acesta, nu-i aşa, Sybil? întrebă Minerva McGonagall ironic.

Profesoara Trelawney o privi pe McGonagall foarte rece.

— Sigur că ştiam, Minerva, zise ea, încet. Dar nu-mi place să mă laud că sunt atotştiutoare. De multe ori, mă prefac că n-aş fi binecuvântată cu Ochiul Interior, ca să nu-i fac pe cei din jur să se simtă prost.

— Asta explică multe, zise profesoara McGonagall maliţios. Vocea profesoarei Trelawney deveni ceva mai puţin misterioasă.

— Dacă vrei să ştii, Minerva, am văzut în globul meu de cristal că profesorul Lupin nu se va afla printre noi o perioadă mai lungă de timp. Se pare că şi el este conştient că i se apropie sfârşitul. Aproape că a fugit din camera mea, când m-am oferit să-i spun ce văd în globul de cristal, în legătură cu el.

— Îmi închipui, făcu profesoara McGonagall sec.

— Mă îndoiesc, zise Dumbledore, ceva mai tare, pentru a pune capăt discuţiei dintre profesoara Trelawney şi profesoara McGonagall, că profesorul Lupin este în vreun pericol iminent. Severus, i-ai mai preparat o porţie de poţiune?

— Da, domnule director, răspunse Plesneală.

— Foarte bine, zise Dumbledore. Atunci înseamnă că se va face bine în curând. Derek, ai gustat din cârnăciorii ăştia? Sunt excelenţi!

Băiatul din anul I se înroşi puternic la faţă, de emoţie că Dumbledore i se adresase direct. Cu mâini tremurătoare, luă câţiva cârnăciori.

Profesoara Trelawney se purtă aproape normal până spre sfârşitul mesei de Crăciun, două ore mai târziu. Gata să plesnească de atâta mâncare, Harry şi Ron, cu coifurile de sărbătoare pe cap, se sculară primii de la masă. Atunci, ea scoase un ţipăt îngrozit.

— Dragii mei, zise ea, care dintre voi s-a ridicat de la masă primul?

— Nu ştiu, zise Ron, privind jenat spre Harry.

— Mă îndoiesc că are vreo importanţă, zise profesoara McGonagall acru, în afară de cazul în care vă aşteaptă pe coridor vreun nebun, cu toporul în mână, gata să-l măcelărească pe primul care va ieşi din Marea Sală!

Chiar şi Ron izbucni în râs.

— Vii şi tu? o întrebă Harry pe Hermione.

— Nu, zise Hermione. Vreau să vorbesc ceva cu profesoara McGonagall.

— Probabil vrea să vadă dacă se mai poate înscrie la vreo materie, căscă Ron plictisit, pe când străbăteau holul de la intrare unde nu se afla nici un nebun cu toporul.

Când se apropiară de gaura din portret, îl văzură pe Sir Cadogan care îşi petrecea seara Crăciunului împreună cu mai mulţi călugări, mulţi dintre ei foşti directori la Hogwarts. Bineînţeles că se afla acolo şi poneiul lui gras. Îşi ridică viziera şi ridică spre ei o halbă de bere.

— La mulţi ani! le ură el. Parola?

— Trădător nemernic !

— Ba voi sunteţi aşa! râse Sir Cadogan, dându-se la o parte ca să-i lase să treacă.

Harry se duse drept în dormitor, îşi luă noua mătură „Fulger” şi trusa de întreţinere a măturilor, pe care i-o făcuse Hermione cadou de Crăciun. Coborî apoi în camera de zi şi se întrebă ce putea să îi mai facă măturii lui, care nu avea nici măcar rămurele îndoite, la coadă, care să trebuiască să fie tăiate, iar mânerul strălucea atât de tare încât nu ar fi avut nici un sens să îl mai lustruiască. El şi Ron nu se mai săturau să o admire. Deodată, gaura din portret se deschise şi intrară Hermione şi profesoara McGonagall.

Deşi era şefa casei lor, Harry nu o mai văzuse pe profesoara McGonagall decât o singură dată în camera lor de zi, iar atunci, numai ca să îi anunţe ceva deosebit de important. Harry şi Ron se holbară la ea, amândoi cu mâinile pe „Fulger”. Hermione îi ocoli, se aşeză într-un fotoliu şi îşi băgă nasul într-o carte.

— Deci, asta e, făcu profesoara McGonagall, apropiindu-se de cămin şi uitându-se la „Fulger”. Domnişoara Granger mi-a spus că ai primit o mătură, Potter!

Harry şi Ron întoarseră privirile spre Hermione. Îi văzură nu mai fruntea roşie ca focul, pe deasupra cărţii, care era cu fundul în sus, de altfel.

— Pot s-o văd şi eu? întrebă profesoara McGonagall şi, înainte de a căpăta vreun răspuns, le smulse mătura din mâini.

Începu să o examineze cu atenţie, de la cap la coadă.

— Hm, pufni ea. Şi nu era nici un bileţel, Potter? Nici o carte de vizită? Nici un indiciu, de orice fel?

— Nu, zise Harry, scurt.

— Da…, continuă profesoara McGonagall. Ei bine, mă văd silită să-ţi confisc mătura, Potter.

— C-Cum? sări Harry în picioare. Dar de ce?

— Trebuie să văd dacă nu e blestemată în vreun fel, zise profesoara McGonagall. Eu nu sunt expertă în domeniu, dar Madam Hooch şi profesorul Flitwick o să-i dea de capăt…

— Să-i dea de capăt ? strigă Harry, privind-o pe profesoara McGonagall, ca şi cum aceasta nu ar mai fi fost în toate minţile.

— N-o să le ia mai mult de două săptămâni, continuă profesoara McGonagall. O s-o primeşti înapoi, de îndată ce ne asigurăm că n-are vreun blestem asupra ei.

— Dar nu are nimic, zise Harry, cu vocea tremurându-i deja. Zău aşa, doamnă profesoară…

— N-ai de unde să ştii, Potter, zise profesoara McGonagall, cu înţelegere, până nu zbori cu ea. Şi n-o să faci lucrul acesta până nu vedem dacă nu s-a acţionat asupra ei. O să te ţin la curent.

Profesoara McGonagall se întoarse pe călcâie şi ieşi prin gaura din portret, luând şi mătura cu ea. Harry rămase înţepenit locului, uitându-se după ea şi ţinând în mână cutia cu cremă de lustruit. Ron se întoarse furios spre Hermione.

— Ce ţi-a trebuit să te duci fuga la McGonagall , poţi să-mi spui şi mie ? urlă el.

Hermione puse cartea alături şi, deşi încă mai era rozalie la faţă, îl înfruntă pe Ron cu curaj.

— Fiindcă am crezut, şi profesoara McGonagall a fost de aceeaşi părere cu mine, că mătura i-a fost trimisă lui Harry de către Sirius Black!

Harry ştia că Hermione fusese de bună-credinţă, dar asta nu îl împiedica să fie foc şi pară contra ei. Fusese proprietarul celei mai bune mături din lume pentru câteva ore dar acum, din cauză că-şi băgase ea nasul unde nu-i fierbea oala, nici măcar nu ştia dacă o să o mai vadă înapoi vreodată. Şi cum avea să arate frumoasa lui mătură, ultramodernă, după ce i se vor fi aplicat toate testele anti-blesteme? Şi Ron era furios pe Hermione. După el, să-i aplici unui „Fulger” nou-nouţ testele anti-blesteme era o adevărată crimă! Hermione, deşi era convinsă că procedase corect, începuse să evite camera de zi. Harry şi Ron bănuiau că îşi găsise refugiu în bibliotecă şi nu făceau nimic ca să o scoată de acolo. Aşa că fură chiar bucuroşi când colegii lor se întoarseră la şcoală, imediat după Anul Nou, făcând să răsune iarăşi turnul lor de zgomot şi voie bună.